Călin Hera, la-nceput de drum… cu volum

A fost o-ntâmplare când am dat peste poezia Pe deal a lui Călin Hera, cu care am şi deschis rubrica de Poevarză.

Acum stau în faţa volumului Îmi pun singur miere în ceai (Editura Vinea, 2010) – mulţumiri, Căline, şi amicală invidie celor ce vor merge la lansare! – şi râd la soarele primăvăratic, citind în dedicaţia scrisă de poet… că printre primii cititori ai manuscrisului s-au aflat Adama şi (Eugen) Evu. Foarte reuşit tongue-twisterul!

Când citeşti un autor, având un bagaj de cunoştinţe despre el, din manuale, din auzite, abordarea e diferită. Când citeşti o poezie despre care nu s-a zis nimic, e şansa ei să te convingă să mergi mai departe sau nu. Şansă unică. Eu am ales să merg mai departe, citind manuscrisul integral, nu pentru că m-aş fi regăsit în versurile lui Călin Hera (altfel decât pe sărite), ci pentru că poezia lui are ceva de zis şi o face la modul atrăgător.

Iată impresiile mele, „la cald”, după lecturarea celor patru părţi ale manuscrisului:

Nebunul de pe Muntele Olimp – tatonare între semnificativ şi banal. Începutul creează falsa impresie că urmează o incursiune în mitologie. Prin prezenţa Muntelui Olimp, orizontul sacru pare conturat. Apoi, cotidianul se devoalează insistent, până la nuditate. Semnele unui “dincolo” sunt transparente doar în câteva sintagme: cei doi – avatar al perechii originare, vânătorul nemişcat, greierii, muza.

Suntem ca două pofte – tatonare între dorinţa trupească şi realizarea ei, între posibilitate şi act. Discurs preponderent comparativ, cei doi care-şi trăiesc iubirea sunt perechea “as if”, amintindu-ne de Hans Vaihinger şi de V. Jankélévitch. Iubirea trăită îşi are partea ei de ficţiune într-o lume raţională, dar şi partea ei de puritate într-o lume impură, în care modelul, exemplarul nu se poate trăi decât “ca şi cum”, decât în oglindă.

Însă nicicând n-am ucis vreun porumbel – tatonare între poveste (calul de primăvară, calul de pe Lună, împăraţii din basme) şi realitate. Între moţiune şi statism. Oferind un ritm poetic gesturilor simple, cotidiene, se obţine un efect de bumerang: sinele poetic încarcă semnificativ realitatea, care îi răspunde printr-un gest în oglindă. Pe alocuri, la fel ca Eclesiastul care puncta sentenţial: “ce este a mai fost, ce va fi a mai fost; nu este nimic nou sub soare”, poetul rosteşte imposibilitatea unor greşeli sau vini care să nu fi fost mai dinainte: “nu există noutăţi / toate au fost greşite deja în alte dăţi” (Rolls-Royce cu pisică).

Îmi pun singur miere în ceai – tatonare între prezenţă şi absenţă, între împlinire şi dor, între două ecuaţii cu termenii bine definiţi: eu-ea / eu-eu. Traseul schiţat de sinele poetic duce inevitabil către renunţare. Nu către orgoliul deşert. E cel ce lasă cămaşa. În final, pune iubirea la trecut: “am iubit-o” . Odată cu plecarea (“am plecat”) se produce deschiderea către alte orizonturi.

Suntem în faţa unui discurs care îşi are partea sa de paradox. E liric prin rimă şi ritm. E, în acelaşi timp, esenţialmente epic, prin organizarea conţinutului într-o suită recognoscibilă, fără prea multe elemente-surpriză, prin construcţii sintactice familiare şi cu mai puţine figuri metaforice, prin preponderenţa verbelor care asigură un dinamism fundamental, prin secvenţialitatea cotidianului transpus în vers. Poezia lui Călin Hera are cuprindere pentru detaliu, ceea ce e specific prozei, însă detaliile sunt con-strânse laolaltă, aşa încât densitatea versului e o marcă în plus pentru dinamismul fundamental mai sus amintit, pentru sinteticul caracteristic poeziei.

Cealaltă deschidere paradoxală se referă la punerea în balanţă a prozaicului şi a semnificativului. De o parte, recunoaştem un metadiscurs al gesturilor simple, al respiraţiilor fiecărei zile, al iubirii intrate într-o ordine naturală, ca potenţialitate ce se transformă cu consecvenţă în act, un metadiscurs al banalului şi derizoriului, al urbei cu etaje, balcoane, smog, drog, babe, beţivi, taverne şi trolee, o aducere în faţa lectorului a prezentului, ca un strigăt carpe diem. De altă parte, prezentul este valorizat graţie nişei deschise către transcendenţă. Suntem în faţa acestei posibilizări a unei raportări – cu totul altfel – la realitate, când ea se poate scrie cu majusculă: Realitate. De aceea câmpia poate fi abruptă, aerul poate zgâria ca o coroană de rugi, iar împăraţii roşi, verzi şi caii năzdrăvani sunt vecinii noştri de fiecare zi. Totul e să avem ochii deschişi să-i vedem.

Mai jos, poemul care dă titlul volumului:

Îmi pun singur miere în ceai

îmi pun singur miere în ceai
ea stă cuminte pe scaun şi mă priveşte
se miră că mâna nu-mi tremură

e atât de dimineaţă încât
în ochii ei soarele încape
numai cât să se mai lăfăiască o dată
apoi iese din mare

ea nu mai stă pe scaun dar mă  priveşte
are mâinile reci şi peretele
dintre noi a devenit transparent