„La vie des autres” ca spectacol transfigurator


Das Leben der Anderen (La vie des autres în franceză), 2006, în regia lui Florian Henckel von Donnersmarck, e un film care merită văzut. Nu pentru că ar fi spectaculos, ci pentru că face spectacol din viaţa altora, un spectacol care transfigurează.

La vie des autres impresionează pentru că demonstrează ceva. Oricât de tiranic, totalitar şi îndobitocit(or) ar fi un sistem, omul are şansa salvării. Miza filmului nu e neapărat soteriologică, însă când omul are curajul să desfidă un sistem căruia a reuşit să-i identifice hibele, tarele, mecanismele destructive, i se mai acordă o şansă.

Acţiunea filmului se petrece în Germania socialistă. Cei ce reprezintă puterea, (la Stasi), profită la maxim de avantajele ei şi, desigur, rămân în marja unei fidelităţi pe care o consideră justificată, însă pe care numai observatorul dinafară o poate diagnostica drept alienantă.

Subiectul e simplu, un securist care urmăreşte tot ce face un scriitor (poet, dramaturg, jurnalist), bănuit fiind că ar comite acţiuni împotriva sistemului socialist. „Viaţa altora” devine spectacolul necesar transfigurării personajului principal: ofiţerul securist Wiesler (Ulrich Mühe). Fiind însărcinat să-l urmărească 24 de ore din 24 pe Georg Dreyman (Sebastian Koch), ofiţerul Wiesler va fi supus unei dramatice tensiuni, căreia îi va ceda finalmente. O tensiune care pune în opoziţie omul ca maşinărie şi omul uman, omul bun şi omul rău, un sistem tiranic şi o viaţă de robot, fără sentimente, fără împlinire, faţă de o viaţă trăită cu adevărat.

Una dintre mize este: e cu putinţă ca oamenii să se schimbe? Ministrul Hempf îl avertizează pe scriitorul Dreyman: Oricât ai scrie despre iubirea de oameni şi cum se pot schimba  ei, oamenii nu se schimbă. Schimbarea lui Wiesler va infirma, evident, (ipo)teza lui Hempf.

O altă miză este: omul e rău sau bun? Iniţial, securistul Wiesler e „omul rău”, cel care îşi urmăreşte semenii pentru a le da în vileag acţiunile contra Statului, cel care-i închide după gratii şi îi interoghează, torturându-i.

Când îi învaţă pe studenţi cum să conducă un interogatoriu, cum să obţină o informaţie de la un inculpat, făcând uz de toate trucurile psihologice cunoscute, în momentul în care un student îl apostrofează: E inuman ce faceţi!, securistul face un semn pe hârtie, în dreptul numelui studentului. Devotamentul faţă de sistem e înălţat la limite extreme. Wiesler e un fel de „mutant”, amintindu-ne de personajele lui Orwell din 1984, o maşinărie hotărâtă să distrugă tot ce se opune sistemului socialist. Wiesler e în rândurile de sus ale unei ierarhii artefact-uale, dar care se susţine, kafkian, prin victimizarea şi flagelarea rândurilor de jos.

Filmul provoacă spectatorul să asiste la transformarea lui Wiesler din „om rău” în „om bun”. Această transformare se întâmplă treptat, iar mecanismele ei sunt punctate exact. E uimitor acest crescendo realizat prin mijloace scenografice simple!

Mai întâi, Wiesler observă că poetul Dreyman are o viaţă, ceea ce nu se putea spune despre el însuşi. Dreyman se joacă în stradă cu copiii, se duce acasă, unde îl aşteaptă iubita, actriţa Christa-Maria Sieland (Martina Gedeck), are prieteni care îi sunt fideli, e un om care trăieşte. Când Wiesler merge acasă, fiind înlocuit în tura de supraveghere de asistentul său, pe el nu-l aşteaptă nimeni, iar când vrea să facă dragoste, trebuie să-şi plătească o prostituată, care stă exact atâta timp cât a fost plătită. Wiesler insistă să mai rămână, însă răspunsul acesteia e tăios: „Data viitoare, programează-te pentru mai mult timp!”

O scenă mirabilă are loc în lift. Wiesler discută cu un copil. Fiind întrebat dacă chiar face parte din Stasi, Wiesler îl întreabă pe copil ce ştie el despre asta. Copilul răspunde că tatăl îi spusese că în Stasi lucrează oameni răi care-i închid pe cei buni. Primul imbold al lui Wiesler este să afle numele tatălui. Cum se numeşte…? Copilul continuă: Cine? Iar Wiesler bate în retragere: Mingea ta? Observaţia copilului e justă şi îl pune în încurcătură pe securist: Ce prostie! Eşti un ciudat! Mingile nu au nume.

Un al treilea moment important în acest mecanism transformator îl reprezintă discuţia din bar dintre Wiesler şi Christa-Maria. Femeia îi spune securistului că e un om bun

Ascultând discuţiile dintre Dreyman şi Christa-Maria, Wiesler e supus în permanenţă acestei provocări: aleg să trăiesc sau aleg să fiu un pion în jocul absurd, alienant al altora? Dreyman cântă la pian „Sonata pentru un om bun” şi o întreabă pe Christa-Maria cum e posibil ca cineva să asculte o astfel de muzică şi să nu fie schimbat. Citeşte poezii de Brecht, un volum împrumutat de la prietenul său, regizorul Jerska. Acesta din urmă se sinucide – „din speranţă” -, pentru că de şapte ani i se interzisese să mai regizeze spectacole, iar „un brutar fără făină” nu are niciun destin.

Wiesler intră în apartamentul lui Dreyman şi ia poeziile lui Brecht. Le citeşte seara la el acasă. Avem din nou un moment important al „umanizării” lui. Apoi află că Dreyman intenţiona să scrie un articol pentru un ziar din Vest – faptă foarte gravă, care îl punea automat sub incidenţa legii.

Wiesler cedează şi nu-şi mai respectă devotamentul faţă de Putere. Refuză să raporteze ce se întâmpla în apartamentul lui Dreyman. Ascunde de superiorii lui faptul că scriitorul a primit din cealaltă Germanie o maşină de scris, pe care a ascuns-o sub pragul unei uşi.

Această schimbare dramatică a lui Wiesler – din maşinărie în om – culminează cu momentul în care, pentru a-l scăpa pe Dreyman de urmărire, intră el însuşi în apartamentul poetului şi sustrage proba împotriva acestuia, respectiv maşina de scris.

Afacerea e „clasată”. Dreyman scapă de urmărire. Wiesler e decăzut din funcţie; ajunge să sorteze curierul. Mai târziu, zidul Berlinului cade. Wiesler îşi continuă existenţa ca poştaş.

Când Dreyman merge să-şi citească dosarul de la securitate, realizează că a fost urmărit, dar nu predat autorităţilor şi merge pe firul acestei descoperiri, până ce află numele ofiţerului securist care l-a protejat. După ce află numele lui Wiesler, îi dedică un roman: „Sonată pentru un om bun”.

Chiar fără a fi spectaculos, filmul La vie des autres impresionează prin spectacolul schimbării dramatice pe care o orchestrează. Wiesler îngenunchează în faţa patului în care Dreyman şi Christa-Maria s-au iubit. Trădează sistemul alienant căruia i se închina, în virtutea altei morale, pe care şi-o asumă realizând un salt ontologic, calitativ distinct… Wiesler tânjeşte să guste viaţa pe care alţii o trăiesc cu adevărat.

Când Grubitz, superiorul lui, îi atrage atenţia: „Hotărăşte-te de partea cui eşti!”, Wiesler realizează că e dator să-şi aleagă singur sistemul, autoritatea căreia i se supune. El alege, în final, să fie om, chiar dacă îşi va pierde poziţia privilegiată în sistemul socialist…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la „La vie des autres” ca spectacol transfigurator

  1. sam zice:

    Tocmai l-au data aseara pe BBC aici. M-a tinut lipit de sticla. Mi-a placut cat de usor a gasit scriitorul dosarul sau si informatia despre ofiter.
    E faina si decizia lui de a nu-l contacta direct pe fostul ofiter STASI sa-i multumeasca sec, ci i-a dedicat cartea. Un multumesc care pastreaza demnitatea si alegerile beneficiarului.

  2. Cella zice:

    Am vazut filmul, e atata de trist … insa imi place cum isi face personajul principal alegerile inspre final …
    Nu-i de vazut cu copii prin preajma.

  3. A.Dama zice:

    Sam,
    N-am ştiut. 🙂 La mine stă de ceva vreme textul scris. Acum m-am hotărât să-l lansez pe orbită. A fost interesantă alegerea pe care o remarci tu în comentariu. N-am dezvăluit-o, fiindcă mă gândeam să nu le stric oamenilor toate surprizele. 🙂
    Mie mi-a plăcut mult ce oferă filmul ca intertext! Foarte bine calculat. Nemţeşte. 😛 Însă, asta presupune o vizionare analitică, şi… uneori analiticul strică farmecul conglomeratului. 😀

  4. A.Dama zice:

    Cella,
    bine-ai venit! 🙂
    Da, mă gândeam la aspectul semnalat de tine, că există în film scene nepotrivite pentru copii.
    În orice caz, nu mi s-a părut atât de trist… Am detectat nişte mecanisme. A fost rezonabil. Femeia, care trecuse de partea cealaltă, în schimbul unor avantaje calculate exact, trebuia să fie sacrificată. Era „logic”, „raison-able”.
    În rest, filmul e foarte realist. E un film adevărat. O experienţă-limită te schimbă. Iar aici, schimbarea a fost pozitivă.

  5. cella zice:

    Hei A.Dama … trist in sensul de a-ti trai viata urmarindu-i mereu pe altii, zilnic, cam 24 din 24, traind emotiile lor …
    Tipul realizeaza asta, si atunci ia atitudine, pana atunci… era mecanism curat…

  6. A.Dama zice:

    Am înţeles, Cella! 🙂 Din acest punct de vedere, e trist.
    Totuşi, e limpede că dacă nu era pus în faţa VIEŢII, ar fi fost până la capăt un vajnic slujitor al sistemului…

  7. Pingback: De la înălţimea morţii… « lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s