Mai facem faţă intertextului?


Dacă în societăţile tradiţionale locul cărturarului, al scribului era privilegiat, în societatea noastră, pentru că marea majoritate are acces la scris şi citit, am ajuns să dăm pe dinafară de prea multă cunoaştere. S-au înmulţit titlurile importante, oamenii importanţi, descoperirile importante, cei cu abilităţi extraordinare, cei cu carismă, cei care au lăsat în urma lor ceva demn de învăţat pe de rost sau măcar de ţinut minte.

Văzând într-o carte tipărită în limba franceză o confuzie evidentă: principiul nedeterminării al lui Heidegger, în loc de al lui Heisenberg, m-am întrebat cât de bine mai facem faţă intertextului, când ne lipsesc elementele de referinţă?

Nu conta a cui fusese greşeala, dacă fusese o greşeală de dactilografiere sau de editare… Ideea e că ne aflăm în faţa unor mesaje care ni se adresează, ni se transmit, dar care par a fi tot mai codificate, în vreme ce noi nu deţinem instrumentele potrivite pentru decodificare. S-au adunat prea multe date, informaţia e transmisă în prea multe feluri, şi mai ales inexact, această hiperreferenţialitate e combustivă, anihilatoare.

Urmărind, la recomandarea unui prieten, filmul lui Quentin Tarantino Inglorious Basterds, (cu Brad Pitt, Mélanie Laurent etc.), film care nu m-a cucerit, fiindcă flutura o tehnică postmodernă, de colaj, cu situaţii suspendate scenografic şi cu suficientă violenţă – evident, violenţa şi sexul încă se vând… -, m-a zgândărit puţin, prin trădarea aşteptărilor, subtitrarea unei replici rostite de lt. Archie Hicox, actorul Michael Fassbender, care rostea emfatic celebrul vers al François Villon:

Where are the snows of yesteryear?

Subtitrarea nu reproduce traducerea oficială a versului respectiv în română:

Unde sunt zăpezile de altădată?,

fiindcă, mai mult ca sigur, traducătorul nici nu ştia de existenţa lui. Zăpezile de altădată devin zăpezile de anul trecut. Nu neapărat greşit, dar nici exact.

În aceeaşi săptămână, urmărind câteva fotografii dintr-un spectacol de lumini realizat în oraşul Chartres, constând în proiectarea unor imagini pe cele mai importante clădiri ale oraşului, am remarcat că, printre imagini diverse, precum steagul Franţei, icoane, figuri istorice reprezentative, afişe sau articole de presă renumite, se aflau şi tablouri sau detalii din tablouri celebre.

M-am întrebat: cum mai ajunge privitorul la semnificaţie, dacă nu are referinţa?

Ce te faci în faţa unei astfel de imagini, dacă nu ai studiat, dacă nu ai văzut într-un muzeu sau, pur şi simplu, dacă nu ai răsfoit un album ori imagini virtuale cu tablourile lui Klimt?

Cititorul, ascultătorul, privitorul se află în faţa unui mesaj din ce în ce mai cifrat. Elementele de referinţă lipsesc, instrumentele de decodificare dispar.

Un alt fel de: au ochi, şi nu văd, au urechi, şi nu aud…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Mai facem faţă intertextului?

  1. Bibliotecaru zice:

    François Villon spune „Ou sont les neiges d’antan”. În engleză, traducerea este corectă, „where are the snows of yesteryear”. În text este vorba despre „anul trecut” şi nu „altădată”. Licenţa poetică a traducerii româneşti transformă originalul prin sensul păstrării originii poetice, în detrimentul rigorii traducerii. Ei bine, replica în engleză ar trebui să se supună traducerii tradiţionale româneşti?

    Relativ la Heidegger vs Heisenberg… angoasa în filosofia lui Heidegger este teamă nederminată… şi domnia sa are treabă cu nedetermianrea. 😀

    Ce vreau să spun cu asta?…

    Bogăţia referinţei intelectuale poate astăzi transforma raţiunea în haos. Acum 100 de ani, cărţile esenţiale, un tot ce trebuia citit, se terminau până la 30 de ani. Astăzi lumea a ajuns să citească cărţi despre cărţi despre cărţi. Heidegger şi Heisenberg sunt citiţi la a patra sau a cincia mână. Cum spune Costi Ioniţă, unii ascultă muzică simfonică, alţii manele… N-are cum să asculte toată lumea numai Schopenhauer.

    Adevărata problemă a lumii intelectuale de astăzi este că referenţialitatea (bună sau greşită) acoperă gândirea naturală.

  2. Nu cred că la întrebarea din titlu se poate răspunde cu DA sau NU.
    Şi nu cred că ea trebuie adresată la plural.
    Provocarea e personală.
    Lumea actuală „geme” de informaţie, chiar dacă adeseori este incorectă, trunchiată, scoasă din context, denaturată…
    Este cert însă că paradigma trebuie schimbată.
    Instrucţia personală, verificarea din mai multe surse şi îndrăznesc să spun, mai multă smerenie în a te pronunţa, a cita şi a da verdicte, ar ajuta cu siguranţă.

    Aş pune însă două întrebări:
    – chiar este interesat receptorul unui mesaj să perceapă sensurile sale?
    – chiar există interes din partea celui ce generează un anumit mesaj ca el să fie înţeles?

  3. A.Dama zice:

    Da, Bibliotecarule, aşa e! „Les neiges d’antan” au devenit celebre. Mai scrisesem în ceva articol versul în franceză, aşa că am lăsat aici doar în engleză, cum era în film. Dacă „wiki” are dreptate, înseamnă că pictorul Dante Gabriel Rosetti e „vinovat” de introducerea cuvântului în engleză.
    În privinţa reproducerii traducerii „oficiale” în subtitrarea din română, cred că varianta bună aşa era, să apară în subtitrare „zăpezile de altădată”.
    În fond, mă gândesc în perspectivă, că ne vom pierde în acest ocean informaţional, şi nici măcar „profesioniştii” nu vor face faţă unei astfel de provocări.
    Am zâmbit că veni vorba de discurs ,şi metadiscurs, şi meta-metadiscurs. Ghinionul nostru! 🙂
    A cincia sau a cincea? – asta nu e important! O să ţinem cont de mesaj, iar forma o vom trece pe locul doi.
    De ascultat Schopenhauer zici? Sau de citit? Să asculte toată lumea Michael Jackson!… Omul a reuşit să facă spectacole şi după moarte, nu-i aşa?…
    Cu concluzia ta sunt de acord. Nu ne mai permitem să gândim pe cont propriu. Trebuie musai să ştim atâtea, ca să nu mai putem zice nimic de la noi… Măcar dacă am zice de la El!…

  4. A.Dama zice:

    Mitruţ,
    Mă gândesc acum la ce zici: că ar fi ok întrebarea la singular. Da, de ce nu?
    Însă mă gândesc şi la o sală de cinema cu 200 de spectatori, să zicem, care ştiu limba engleză. Aud ce spune personajul care intră într-un birou şi i se pare foarte cald acolo: „Ce cald e aici!” Răspunsul personajului din spatele biroului este: „Yeah, A.C. is out.” Subtitrarea: „Da, A.C. a ieşit din birou”.
    O masă de oameni supusă aceleiaşi greşeli care-ţi zgârie creierul.
    Eu sunt de acord cu lecţia smereniei, însă chiar discutam astă seară cu cineva cum se întâmplă nişte ciudăţenii: oameni care aveau un cuvânt de zis, oameni care erau ascultaţi de mulţimi, acum nu mai sunt ascultaţi, pentru că îl tratează pe omul simplu cu superioritate… În fine, şi la lucrurile pe care le ştim, ar trebui să mai adăugăm smerenie când le susţinem… Aşa ar fi bine!
    .
    La prima întrebare, răspund din punctul meu de vedere: sunt interesată să înţeleg sensurile.
    La a doua întrebare, iar nu pot răspunde decât personal: când scriu ceva, scriu cu intenţia de a transmite una sau mai multe semnificaţii… Aşteptările sunt ca să se ajungă la ele… Şi în plus, sunt curioasă ce înţelege celălalt… 😉 Se întâmplă surprize şi plăcute, şi neplăcute.

  5. Bibliotecaru zice:

    Păi Costi Ioniţă vroia „să se dea” şi domnia sa fin cunoscător de muzică clasică şi nu a nimerit un compozitor… 😀

    Eu cred că tocmai aici intervine puternic educaţia care nu trebuie să fie învăţământ. Sunt necesare definirea unor dimensiuni ale acumulării. Mi se pare absurd ca cele 12 clase să fie limita dimensională a acumulării culturii generale. Toţi înghesuie cât mai mult, elevul uită şi el ce a învăţat după ce obţine nota. Eu cred că educaţia ar trebui să medieze capacitatea de a acumula şi apoi ar trebui să definească acumularea pentru întreaga viaţă. Fiecare va putea prelua înţelegerea a ceea ce citeşte, ascultă, cunoaşte… dacă va considera necesar, va acumula, pe îndelete, fără grabă şi fără presiunea notei, dacă nu va considera necesar, nu se va mai chinui să înveţe ca să uite.

  6. Acele două întrebări sunt puse pentru că eu nu sunt un teoretician, ci un practician.
    Am lucrat mulţi ani cu adolescenţii şi tinerii şi am avut tot felul de experienţe.
    Am întrebat un adolescent dacă el înţelege ce se predică duminică dimineaţa de la amvon şi foarte onest mi-a spus că nu prea înţelege.
    Nu ştiu dacă beţia de cuvinte nu cumva îneacă dorinţa de a te face înţeles. (expresia poate a fost cam prea tare)
    Şi apoi se intră într-un cerc vicios, sau o spirală descendentă. Nu înţeleg, aşa că nici nu mai fac vreun efort; pentru că nu mai fac un efort de a înţelege sensurile, se atrofiază capacitatea de a pătrunde sensuri.
    Cine e de vină că s-a ajuns aici şi cum se iese de aici e o provocare.
    Forţând puţin termenii, aş formula aşa: „cand homiletica bate hermeneutica”, deşi câteodată nu e nici una, nici alta.

    Şi aş mai avea de făcut o observaţie, pe care am avut intenţia s-o abordez în postarea precedentă, dar Bibliotecaru a atins-o.
    O altă extremă la fel de periculoasă (poate nu la fel de vizibilă) este suprimarea gândirii „naturale”.
    Am întrebat un prieten foarte bun (un fost adolescent drag mie), care e aproape de a-şi lua doctoratul la Universitatea din Chicago, dacă el are voie să scrie ceva din ceea ce crede şi gândeşte.
    Mi-a răspuns că până nu termină studiile trebuie ca fiecare afirmaţie a sa să fie acoperită de o referinţă a unei autorităţi în domeniu.
    Dintr-un punct de vedere, mi-e dor de anii dinainte de 1989.

  7. Alexandru zice:

    Buna Adamaica

    Iti recomand un nou blog

    awtozero.wordpress.com

    Includeti acest link in blogul tau, sau la cele preferate de tine pentru a citi si studia mai multe despre scrierile si meditatiile biblice ale acestui om al lui Dumnezeu.

    A.W.Tozer (1897-1963) a scris treizeci de cărţi şi este considerat unul dintre cei mai influenţi evanghelişti americani ai secolului XX.
    In timpul vieţii lui de slujire creştină ca pastor, scriitor şi vorbitor la conferinţe, el a atins şi influenţat vieţile multora.

    A avut o viaţă profundă de rugăciune. Se spune despre el că „a petrecut mai mult timp pe genunchi decât la biroul lui”.

    Timp de aproape 50 de ani Tozer a umblat cu Dumnezeu. Deşi e mort, el continuă să vorbească şi azi prin scrierile lui, cu o forţă uimitoare. El ne cheamă să vedem acea lume reală a spiritualului, care se află dincolo de lumea fizică ce ne atrage aşa de uşor; ne cheamă să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu şi să uităm mulţimea, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să devenim tot mai mult asemenea Lui. Aşa cum a spus cineva despre el, „omul acesta te face să doreşti să-L cunoşti pe Dumnezeu”.

  8. A.Dama zice:

    Bibliotecarule,
    Bine că ai revenit cu povestea lui Costi… Nu m-am prins că era citat până la capăt. 🙂
    Despre învăţământ, ce să mai comentez? Ar trebui să zic numai de rău.
    În fond, raiul e şi pentru cei ce n-au putut citi în viaţa lor.
    E şi pentru cei ce n-au scris un cuvânt niciodată.

  9. A.Dama zice:

    Mitruţ,
    Măcar tu ştii că eşti practician. Alţii nu ştiu ce sunt şi nu le iese nimic. 😀
    Cât despre adolescenţii care nu înţeleg ce se predică – fiecare se poate ruga ca Domnul sa-i dea hrana potrivită. Atunci, cu siguranţă, măcar un îndemn va fi pe înţelesul lui. Chiar dacă la pachet cu multe alte neînţelesuri. Şi cele pe care nu le pricepe, dar le aude, ar putea lucra mai târziu, când şi înţelegerea lui se va spori. Niciodată nu ai auzit vorba: „Acum înţeleg eu ce ne zicea învăţătoarea…”
    Nu vreau să discut despre hrana spirituală care se dă azi în biserici, fiindcă orice generalizare ar fi un păcat.
    Dacă nu găsesc într-o parte, primesc din altă parte, fiindcă El satură setea celui însetat…
    Cât despre a gândi fiecare pe cont propriu, eu îmi permit să fac asta şi aici pe blog…, chiar dacă asta înseamnă să greşesc din când în când, să-i supăr pe unii sau pe alţii la răstimpuri… Această cultură hiperreferenţială este o îndobitocire. Nu mai eşti privit valoros prin ceea ce eşti, ci doar titlurile obţinute, adică justificarea pe care ţi-a dat-o nu ştiu care instituţie că eşti capabil să te exprimi într-o privinţă sau alta, chiar dacă, vorba ta şi-a altora, între teorie şi practică se cască un mare hău.
    Mizerie!
    Ar trebui să scriu articol despre… 😀

  10. A.Dama zice:

    Alexandru,
    Mulţumesc! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s