Din miracolele copilăriei mele (10) – Pătratul perfect

S-au (pe)trecut şaisprezece ani tereştri, de când Ea s-a dus să petreacă… celest.

Noi, şaisprezece, continuăm să încâlcim sau să descâlcim tainele pătratului perfect, ale sumei de cuburi, ale minunii că existăm. Până se va arăta minunea că suntem.

Mai mult ca oricând, de astă dată m-a „furat” perspectiva…, realitatea generaţiilor care se perindă, cu un rost, de vreme ce „este Unul care ţine-n Mână căderea asta, nesfârşit de blând”. (Rilke, Toamna)

Cele ce  urmează vorbesc despre un plan, care se arată puţin câte puţin, se luminează pe fâşii, până se va ajunge la o imagine comprehensibilă. Cele ce urmează vorbesc despre o perspectivă, pe care strădania noastră, oricât de uriaşă ar fi, n-ar avea dreptul să o epuizeze.

După şaisprezece ani, privind în urmă, privind în viitor, ce altceva am putea face decât să cedăm în faţa Înţelepciunii care întocmeşte planuri… cu inima din dreapta…, care aduce în fiinţă şi ia în Fiinţă după cum găseşte de cuviinţă.

Dorinţa arzătoare

Oricât ar părea de inacceptabil pentru multe femei din zilele noastre, mami avea o dorinţă extraordinară de a aduce pe lume copii. Avea Ea o vorbă cu Dumnezeu, în care-I cerea copii şi pe masă, şi sub masă, şi pe pat, şi sub pat, adică să fie casa plină, şi bucurie mai multă când se înmulţeşte cu atâtea suflete, şi durere mai puţină, când se împarte la atâtea inimi!

Şi, cum lui Dumnezeu toate-i sunt cu putinţă, a ascultat-o pe mami şi i-a dat patru băieţi, unul după altul, unul mai frumos ca celălalt, dar puşi pe năzdrăvănii care mai de care. Un episod povestit recent de unul dintre ei a fost cel cu intenţia de a face ciocolată în absenţa mamei… Unul era cu oala în mână, celălalt cu zahărul, încă unul cu laptele praf şi… se înţelege, celălalt gata, gata să aprindă focul… Nu-i vorbă, că şi bătaia e ruptă din rai!… Şi-au luat copiii porţia, apoi le-a mai trecut pofta de ciocolată preparată pe cont propriu!

Bunica abia aştepta ca mami să aducă pe lume o fetiţă. Câteodată, îi lua pe băieţi şi le punea în cap câte-o năframă, gândindu-se ce frumoasă ar fi o nepoată, dar n-a fost să fie să apuce ziua aceea. Pe când era pe drum prima fetiţă, bunica s-a dus la cele veşnice. Au venit, rând pe rând, patru fete, una mai frumoasă ca alta, dar nu mai puţin năzdrăvane decât băieţii. Una dintre isprăvile fetelor i-a adus pe toţi vecinii într-o misiune de salvare!…

În sfârşit, numărul copiilor se rotunjise. Creşteau mândri şi frumoşi, sub ploaia binecuvântărilor cereşti, casa se umpluse şi totul era „la locul lui”.

Frământarea

Părinţii aveau deja o mulţime de grijuri, de nevoi care nu suportau amânare, zbaterea pentru asigurarea celor necesare şi îngrijirea unei familii atât de numeroase nu era chiar joacă. Mami era fericită că ruga ei fusese ascultată: acum, întreaga casă răsuna de chiote de bucurie sau de sughiţuri de plâns, după cum era cazul.

Ne zbenguiam la joacă, în stradă, în ciuda ameninţărilor vecinilor, care ne puneau gând rău să ne potolească şi pufneam în hohote de râs când ne transmiteam câte-o replică „dură” prin codurile noastre secrete, că nu pricepea nimeni de ce râdem aşa cu poftă.

Când am făcut pojar cu toţii, a venit doctoriţa şi ne-a vizitat, întrebând-o pe mama: Da’, ce aveţi, doamnă, aici? Un spital întreg? Comprese, lighene întinse lângă fiecare pat, în caz că nu mai ajungeam la baie să vărsăm, ceaiuri, medicamente, o atmosferă cu adevărat deprimantă.

Şi când ne-am făcut bine, ne-am reluat nesfârşita joacă. O joacă, spălatul, întinsul şi împăturitul rufelor, o joacă, statul la cozi de pâine, lapte, zahăr, orez, ulei etc., o joacă, schimbatul de scutece al celor mici şi hrănirea lor cu biberoane, o joacă, facerea temelor la lumina lămpilor cu petrol, că se lua curentul seară de seară câte două  ceasuri…

Însă, dincolo de toate acestea, părinţii au decis că până aici a fost: Domnul a dat, Domnul fie lăudat! De-acum înainte, trebuiau să se ocupe pe îndelete cu educaţia noastră, să ne-ajute la temele de casă şi să organizeze toată gospodăria, ca lucrurile să funcţioneze cât mai bine.

Niciunul dintre ei n-a putut, în schimb, să uite de frământare, să eludeze întrebarea: Şi dacă, totuşi, mai vine un copil?

Visele

Cu toată hotărârea lor luată, a urmat o perioadă în care mami a visat mult, ţinând minte visele, care, toate, fără excepţie, erau inevitabil legate de cifra şaisprezece.

Se făcea că intra într-o casă, iar pe pereţi atârnau 16 candelabre… Se făcea că mergea pe o alee, străjuită de o parte şi de alta de plopi înalţi… Şi, chiar fără să-i numere, fără explicaţii, ea ştia că pe alee se aflau 16 plopi. În alt vis, avea în mână o floare şi îi număra petalele. Şi floarea avea 16 petale.

Visele acestea au tulburat-o mult şi i le împărtăşea lui tati cu multă îngrijorare. Însă hotărârea lor de a se opri la 8 copii fusese luată. Ar fi trebuit să se mute munţii din loc ca să treacă peste ea.

Solia

Era o noapte senină, adâncă, cu greieri molcomi şi stele nenumărate, împrăştiate pe pajiştea cerului. În uşa casei noastre, cineva bătea cu putere, la ore absolut nepotrivite pentru o vizită. Noi ne continuam somnul liniştiţi, fără nicio grijă, fără nici cel mai mic habar că omul de la poartă depunea eforturi dramatice să ne trezească. Nici măcar soneria pe care o apăsase în repetate rânduri nu voise parcă să transmită semnalul mai departe.

Aşa că, neavând încotro, omul se îndreptă către o fereastră, începând să bată în ea cu putere. În sfârşit, zgomotele de afară fuseseră auzite de părinţi, iar vocea tunătoare a omului lui Dumnezeu îi răsună mamei în urechi asurzitor:

– Femeie, deschide uşa! Femeie, ce ţi-ai pus în gând? Să nu cumva să faci ce ţi-ai pus în gând, că pe mine m-a trezit Domnul şi m-a trimis la tine numaidecât, iar când I-am spus că merg dimineaţă, nu m-a lăsat în pace, aşa că a trebuit să vin chiar acum să vă înştiinţez să nu faceţi cumva ce v-aţi pus în gândul vostru. Că nu-i gândul lui Dumnezeu!

Era trecut de 3 dimineaţa. Omul lui Dumnezeu venise cu bicicleta dintr-un sat din apropiere, aflat la 15 km. de localitate. După ce-şi rosti mesajul, plecă înapoi către sătucul lui. Nu ştia despre ce hotărâre de-a părinţilor era vorba, nu ceruse explicaţii, însă Duhul nu-l lăsase să doarmă până nu avea să transmită mesajul…

Mai mult speriată decât lămurită, mami se întoarse la odihnă, dar nu reuşi să mai pună geană pe geană până dimineaţa…

Perspectiva

Mai târziu, au venit pe lume fraţii şi surorile mai mici… Fiind a şaptea, eu mă număram deja printre primii opt copii, însă nu ştiu nici acum, nu-mi pot imagina cum ar fi fost să nu fim toţi pe lume. Nu ştiu cum ar fi fost ca fetele astea frumoase să nu fie:

.

(Neavând permisiunea lor de a publica fotografia, am distorsionat niţel imaginea…)

Şi totuşi, dacă părinţii se opreau, după cum şi-au propus, ele n-ar mai fi fost!…

N-ar mai fi fost Luca şi Tedi, despre care v-am scris deja atâtea lucruri.

A trebuit să înţeleg că există o perspectivă a Lui, atât de diferită de a noastră, şi chiar de dorinţele şi hotărârile noastre vremelnice, există un plan al Lui, pe care, chiar dacă nu îl pricepem, îl ducem la îndeplinire întocmai!…

În ce ne priveşte, El a ales în dreptul nostru o experienţă de viaţă extraordinară şi e un miracol că am venit pe lume toţi şaisprezece, în ciuda obstacolelor care s-au interpus, în ciuda batjocurii pe care mami a trebuit să o suporte – deşi, în acte, era „mamă eroină”, în realitate, existau voci care râdeau pe-nfundate sau chiar pe faţă: Femeia asta nu se mai opreşte?

Pentru credincioşia Ei mulţumesc şi azi, şi mereu, pentru că a ales din toată inima Ei ascultarea şi voia Lui cea bună, plăcută şi desăvârşită.