Defazate (3) – De închinarea la Avram Iancu, Ceauşescu şi poezia la comandă

Aici şi aici ziceam că defazatele sunt reacţii la distanţă faţă de anumite evenimente, de subiecte ce-au provocat vâlvă sau chiar de subiecte oarecare.

În acest articol am găsit un pasaj despre cât de neînfricaţi erau moţii lui Avram Iancu:

Moti de-ai lui Avram Iancu, adevarati romani, erau strabunii mei. Oameni duri, puternici, harnici, neinfricati… m-am simtit totdeauna mindra de faptul ca ma trag din acesti oameni. Le-am invatat si slabiciunile… Le-am descoperit mai degraba in mine; o dirzenie, o incapatinare greu de stapinit; mindrie, orgoliu… curaj si pripeala, o combinatie periculoasa… si melancolie pina la depresie si inapoi.

N-are rost să mai amintesc că formulările de mai sus seamănă cu multe dintre comentariile clasice asupra baladelor noastre populare ori asupra dimensiunii româneşti a existenţei, a sentimentului românesc al fiinţei etc.

Ceea ce m-a intrigat a fost că mi-am amintit acel cântec pe care înainte de ’89 îl cântam cu corul şcolii, la Cântarea României şi cu ocazia sărbătorilor patriotice: Iancu la Ţebea.

Cel puţin din partea noastră, copii fiind, exista o sfântă inconştienţă când rosteam cuvintele acestui cântec:

Şi nu e român omul care în viaţă
O dată măcar, într-un ceas minunat,
Pe sine privindu-se parcă în faţă,
Lui Iancu Avram nu i s-a închinat
Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul
La Ţebea venim, fiii tăi te cinstesc,
Lui Iancu-nchinare, trăiască Ardealul,
Trăiască întregul popor românesc!

O fundamentală şi tragică inadecvare se iveşte aici. Închinarea ar trebui să fie univocă, unidirecţională. Însă câtă vină avea copilul care reproducea versurile mecanic, în supunere faţă de „cei mari”, dar inconştient că săvârşeşte sacrilegii?

A rosti împreună cu David: „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!”, e suficient pentru ca închinarea greşită să fie iertată?

Apoi, m-am gândit la paradoxul acceptării acestor versuri de către un Regim care făcea urticarie, spume la gură şi convulsii, moarte de om chiar numai la auzirea / vederea unor cuvinte precum DUH şi a oricărei practici PARA-…:

La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu
Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea
…

Trăiască duhul lui Iancu
Trăiască moţul între moţi
Câmpia Libertăţii spune
Că Avram Iancu suntem toţi.

Cam acelaşi lucru îl făceam faţă de „iubitul nostru conducător”, „cel mai înţelept fiu al poporului” etc., etc. Mulţi făureau versuri, adulând „la comandă” şi (unii) inconştient virtuţile (inexistente) superlative ale celui Ales. „Ales”!

Poezia dedicată putea fi „obligaţie de serviciu” sau „temă de casă”. Am avut şi eu o astfel de „temă de casă”. Şi mi-am făcut-o cu devotament.

Elevii cu rezultate deosebite la română, la olimpiadele naţionale, primeau uneori dispoziţie de la Inspectorat să scrie poezii pentru „iubitul conducător”. S-a-ntâmplat o dată că am scris poezia şi i-am dus-o tovarăşului inspector.

Nu ştiu cum, dar informaţia despre ce se cerea nu circulase bine, că de fapt se pregătea un volum omagial pentru tovarăşa Elena Ceauşescu, nu pentru iubitul conducător, iar poezia mea avea toate atributele la masculin…

Cum nu mai era vreme de meşteşugit altă poezie la comandă, că Bucureştiul nu mai aştepta, inspectorul s-a apucat să pună la feminin cam tot ce era la masculin în poezia aia, biata de ea, aşa că rezultatul a fost  o corcitură pe măsură, înspăimântătoare.

Mi-am amintit de acea făcătură de poem şi fiindcă am dat aici peste poeme scoase de la naftalină, în vreme ce eu nu aş mai avea acces la „produsul creaţiei” (şi a) mele, nici dacă aş depune tot efortul şi aş porni cu tot elanul în căutarea poeziei pierdute.

Dacă trag linie, socoteala ce-mi iese e că acele „greşeli din neştiinţă”, când închinarea către altcineva decât Dumnezeu era rostită cu gura, dar nu cu inima, vor fi iertate.

Însă tot rămâne paradoxul ascultării şi neascultării, în funcţie de cine se află în poziţia de autoritate. E scriptural să te supui autorităţilor, dar închinarea faţă de oricine altcineva şi orice altceva atrage negreşit mânia divină.