Poveste în tren


La noi, dacă era plin compartimentul trenului, aveai ocazia să asculţi tot felul de poveşti, de la cele mai neplăcute, trecând peste cele obişnuite, ba chiar şugubeţe, până la cele fără perdea.

N-am să uit niciodată cum am ascultat-o – trei ore încheiate – pe femeia aceea tânără, povestind în detaliu deshumarea mamei şi a fratelui ei. Evenimentul îi era proaspăt în minte. Enumera cu lux de amănunte tot ce se afla în jurul mormântului, fiecare piatră, numele celor înmormântaţi de jur-împrejur.

Evoca gesturile groparilor, feţele lor înroşite de efort şi alcool, replicile nepotrivite spuse de administratorul cimitirului, dar, mai ales… cum s-au amestecat oasele mamei şi ale fratelui, după ce le-au strâns într-un sac, aşa încât n-au mai ştiut care cui aparţineau.

Mă gândeam că oasele acelea se vor recunoaşte şi se vor atrage unele pe altele într-o bună zi.

Femeia vorbea fără să cântărească prea mult audienţa. De cele mai multe ori, se uita în gol, se oprea în câte un oftat îndelung şi mai scăpa de sub pleoapă câte-o lacrimă, pe care nu se grăbea să o şteargă. Nimeni nu punea întrebări.

Fiind obişnuită cu drumurile cu trenul, aveam mereu ceva de citit la mine. Îmi pironeam ochii într-o carte şi eram „prezentă” doar cu intermitenţe, în limita strictului necesar. De astă dată, n-am putut deschide cartea.

Ciudată expresia oale şi ulcele! În viaţă, suntem vase de preţ… sau de ocară. După moarte, oale şi ulcele!…

Nu dădeam impresia de participare, dar toate detaliile inserate în povestea tinerei femei păreau dintr-o altă lume, cu care nu aveam niciodată, nicicum, nicicând să dau faţă.

Era un alt fel de fantastic, nu acela din poveştile cu Jean-Claude. Însă tot într-o zonă intangibilă rămânea… pentru totdeauna!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De toate și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Poveste în tren

  1. Alex zice:

    O întâmplare care ţi-a rămas întipărită în memorie. Evocarea ta mi-a amintit de exhumarea bunicilor mei dragi… Am plâns cu amar la această „revedere”. Şi-acum îmi este atât de dor de dânşii…

    Adevărat ce-ai spus despre expresia „oale şi ulcele”. Din frumuseţea de odinioară a „vasului”, rămân doar „cioburile” osemintelor, până ce va veni vremea când vasul se va reface. Mai frumos decât întâia oară!

  2. rodica botan zice:

    Desi nu la subiectul de aici…linkul de mai jos are legatura cu lectiile de gramatica pe care cu placere le urmaresc si pentru care iti multumesc. De asemenea pentru ca las adesea comentarii pe acest blog, imi cer scuze pentru folosirea greseita a limbii romane. Va marturisesc ca nu o fac intentionat…

    http://rodicabotan.blogspot.com/2009/12/ma-declar-vinovatanu-mai-stiu-gramatica.html

  3. A.Dama zice:

    Alex, întotdeauna mi-a dat bătăi de cap această metaforă a „vaselor”. În primul rând pentru că vasul slujeşte la ceva, dar nu-şi pregăteşte singur mâncarea. Înseamnă că tot ce se pregăteşte în vasele noastre e pregătit de Cineva sau de altul. Hm. Greu statutul de oală! 🙂

  4. A.Dama zice:

    Rodica,
    Şi dacă te frământă problema asta, nu o lăsa să te tulbure! Eu îmi propun să scriu despre „agramatica suportabilă”. Există situaţii în care chiar nu contează gramatica. Există calităţi care sunt mult mai importante decât o ştiinţă înaltă a scrierii şi vorbirii corecte!

  5. Pingback: Cu trenul, fără nostalgii… « lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s