Poevarza (4) – Daniel Costache


Unii vă amintiţi: am inaugurat aici rubrica de poevarză.

E vorba de scurte impresii care vin după lecturarea unui poem / poet. Am început cu varza opărită, apoi am făcut salată de varză şi supă, poate ar fi bună acum nişte varză murată, sau chiar o choucroute, că tot am intrat oficial într-o lună de iarnă…

ÎNGERULUI

Ce trecuşi aşa pe lângă mine,
îngerule?
Nu m-ai văzut?
Nu m-ai auzit?

Mă dor urechile
de-nchipuirea unor rugăciuni zgomotoase.
Mă dor gândurile
tăiate cu un oţel rece,
împrumutat din pământ
pentru clipa trecerii mele
pe aici.

Îngerule,
toţi vorbesc despre tine
şi tu te ruşinezi,
de parcă asta voiai
să mai auzi!

Mă dor ochii
când mă privesc într-un ciob de oglindă,
mi se lipesc genele
de un contur străveziu,
umbra mea
între Poli şi Ecuator,
nici rece, nici cald,
doar obosit.

Ce trecuşi aşa în tăcere,
îngerule?
ţi-am măsurat urma tălpii
cu o lentilă prafuită:
un geam de felinar
sau un geam de pahar…

Mă dor buzele
de atâta vorbire,
am sărutat atât de puţin
şi-am înlemnit,
ca un par găzduind o sperietoare de ciori.

Ce te întristaşi aşa,
îngerule?
M-am rătăcit pe o alee
plină cu trandafiri,
şi ieri a mai murit pe la mine
o altă poveste…

*

Poemul lui Daniel Costache se situează la frontiera dintre cele două lumi, tangibilă şi intangibilă, tatonând un transfer reciproc de atribute, în speţă senzoriale. Expresia este matură, ritmul echilibrat, întrebarea retorică lasă loc mirării că între cele două lumi, dialogul se întâmplă.

Îngerul care trece pe lângă este „secţionat”, „sancţionat” după legile percepţiei senzoriale umane sau după reflexele sentimentale: i se cere să „vadă”, să „audă”, îngerul „se ruşinează”, „se întristează”. În vreme ce sinele poetic are acces la ceea ce e intangibil, în vreme ce ochii săi se deschid vederii îngerului, îngerul se umanizează, i se măsoară umbra „tălpii”, toţi vorbesc despre el, ca despre un personaj care „s-a arătat”…

De altă parte, interogaţia retorică trădează un strigăt de neputinţă şi de revoltă, care răzbate din constatarea nepotrivirii de natură a celor doi. Pământescul e condamnat la nesubstanţialitate: „sperietoare de ciori”, „închipuire”, iar starea de „nici rece, nici cald” trimite la apocaliptica vărsare din gura lui Dumnezeu. Oţelul nu e împrumutat din pământ, el este făcut de mâini omeneşti… Suprafaţa prin care se vede „ca într-o ghicitură”: ciobul de oglindă, geamul de pahar sau felinar, lentila prăfuită… toate acestea sunt semne ale unei creaţii omeneşti imperfecte. Ele nu pot reflecta decât „în parte” ceea ce este desăvârşit.

Nenaturalul – ca nefirescul rugăciunii zgomotoase ori a prea îndelungii vorbiri – sunt stigmatele îndepărtării de „adevărata natură”, de ceea ce sinele ar trebui să fie, să deţină, să conţină…   „Am sărutat prea puţin” desăvârşirea. Poate „prea puţin” trimite şi la sărutul trădării lui Iuda.

Finalul, altfel trist, este salvat de statutul său paradoxal. „A murit o poveste” e promisiunea naşterii ori a învierii altei poveşti.

A murit o ALTĂ poveste e promisiunea naşterii adevăratei poveşti.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în (De)gustare și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Poevarza (4) – Daniel Costache

  1. rodica botan zice:

    …cum intelegerea mea la genul de literatura este mai mult la nivelul verzei degerate…, m-am bucurat de ceea ce inteleg mai bine… si asta este faptul… ca ninge la tine pe blog…
    🙂

  2. rodica botan zice:

    am vrut sa zic „genul asta de literatura”…, dar nici asa nu cred ca suna bine…

  3. Dancos zice:

    Daniel Costache nu e nimeni… sau, mai bine zis, e doar o perpetuua incercare de a iesi din imperfectiune… dar asta nu se poate!

  4. A.Dama zice:

    Rodica, să ştii că şi pe mine m-a surprins ninsoarea. Am deschis pagina şi am văzut că ninge din senin. Sau, mă rog, din header. 🙂

    Dar la poezie ştiu că te pricepi, nu-i chiar aşa cum zici. Că doar scrii şi tu… aşa mai pilduitor, didactic, cu rime căutate…

    Mie mi-a plăcut mult îngerul acesta poetic, care se arată cât o străfulgerare. Apoi începe o nouă poveste…

  5. A.Dama zice:

    Daniel, uită-te şi tu de câte ori citim câte ceva ce ne schimbă, chiar dacă nu ştim mare lucru despre autorul acelor scrieri!
    Poemul acesta e consistent, iar deschiderile lui le-am subliniat, cel puţin cum le-am văzut eu prin propriile lentile critico-poetice.
    Cât despre povara imperfecţiunii, la fel o resimt şi eu. O numisem într-un alt poem: rana oglinzii. Căci privim ca într-o oglindă… Imaginea din oglindă, oricum am lua-o, e doar imagine. Ceea ce e consistent e dincolo de oglindă, e faţă către faţă. 🙂

  6. Dancos zice:

    A.Damo, Adamo, cine te puse sa ma citezi? N-ai avut ce face? Noroc cu fulgii… de ninsoare… ca altfel…

  7. A.Dama zice:

    Dancos, la această rubrică pun doar texte care mi-au plăcut şi care cred că merită citite, aşa că… Eu zic să mai adăstăm pe urmele paşilor de îngeri, dacă avem ochi buni să le zărim în colb. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s