De mila în exces


compassion„Cum pot face aşa ceva? N-au pic de milă?!”

Sunt întrebări care revin pe buzele multora când asistă la un simplu buletin de ştiri.

Dacă punem verbele la timpul trecut, sunt întrebări care revin pe buzele multora, citind groasa carte a Istoriei.

Biblia ne învaţă că Dumnezeu e şi milos, şi fără milă. Înghiţim cu noduri în gât contradicţiile. Şi mai adăugăm întrebări. Să fim miloşi sau fără milă?

Mila e o virtute? Dacă ne lipseşte, suntem defecţi din facere? E în genele noastre?

O dobândim prin cunoaştere? O cultivăm?

Se spune despre cel căruia îi merge bine din plin că: Unde pune el mâna, pune şi Dumnezeu mila. Asta doar în mentalitatea populară. Căci, de altă parte, cei răi propăşesc, „celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine, cu toate că dumnezeul lor este în pumn” (Iov 12, 6).

Cel mai des auzim că „milă voiesc, iar nu jertfe„… Prea puţini se leagă de mila care biruieşte judecata (Iac. 2, 13). Ciudat! Cum poate un Dumnezeu drept să Se lase influenţat de milă? Face o judecată strâmbă? Pe cel milos, îl judecă cu milă, iar de cel nemilos nu are milă. Acelaşi Dumnezeu?

Ce se întâmplă când suntem excesivi de miloşi? Când facem exces de păsat? (Iată cât de folositoare pot fi diacriticele!… 🙂 Cum ar fi excesul de pasat… şuturi la poartă? Ca să nu mai vorbim de excesul de Passat!)

Există aşa ceva? Exces de păsat? Eu cred că da. Unii sunt foarte porniţi să facă binele. Chiar se lasă furaţi de facerea binelui pentru alţii, iar partea pe care ei trebuie să o facă în dreptul lor rămâne nefăcută. Ei fac binele prin firea lor, pentru că aşa le dictează inima lor bună, nu pentru că Dumnezeu i-a mandatat să le pese şi să acţioneze, să pună umărul, să dea o mână de ajutor.

Şi totuşi, cum să ştii când te trimite Duhul şi când faci bine prin firea ta? Nimeni nu ţi-ar reproşa că ai făcut un bine altcuiva. Dimpotrivă, s-ar putea să devii erou. Să fii aplaudat şi încununat. Să fii stropit cu şampanie şi filmat pe podium. Şi totul nu e decât amăgire.

Mila este bună. Să fim miloşi, dar fără excese!

Am să parafrazez, de dragul jocului doar, versetul cu mila şi jertfele… Făcându-le bine altora, din exces de milă, ajungi la jertfă. Iar Dumnezeu nu vrea jertfe, doar milă…

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la De mila în exces

  1. Nici măcar mila nu poate fi de dorit în orice caz. Unii nu doar că nu merită mila, dar este mai bine pentru el şi restul ca să nu li se ofere această milă.

  2. agnusstick zice:

    Desperat ca mila, m/ània si judecata Lui or fi mai zdravene decat ale noastre!

  3. teo zice:

    …cand daruiesti o undita in loc de peste… e… tot mila?

  4. Rodica Botan zice:

    Mila cuiva doare uneori… dragostea niciodata!

    Calci pe un trotuar ud dupa ploaie. O multime de rime ies la plimbare. Ti-e sila si mila in acelasi timp. Dar nu este dragoste acolo…

    Dragostea este din Dumnezeu; si cind mila este doar o trasatura din caracterul dragostei… nu cred ca poate sa faca altceva decit bine si celui ce o are si celui ce o da.

  5. agnusstick zice:

    Se poate ca Dumnezeu să nu vrea toate cele într-un singur verset.
    Contradicţia principală este, mi se pare, între dreptate şi milă (este unul din argumentele celor care contestă existenţa Lui – are calităţi vehement contradictorii, deci nu există). Pentru unii, Dumnezeu trebuie să fie contradictoriu, cât mai violent contradictoriu, ca să fie cu adevărat absolut şi infinit, aducând astfel şi pacea.
    Mila biruieşte judecata, dar a cui – a noastră sau a Lui, sau e universal valabil? Dacă „biruieşte” înseamnă cumva înfrânge, face zadarnică, detronează dreptatea? E clar că pare plauzibilă o astfel de interpretare, se vede într-un comentariu de mai sus.
    Eu unul am un canon personal, deci e natural să nu dorm la căpătâi cu texte din care să pot trage concluzii la concluziile altora. Prefer versetele mai timpurii… unde Duhul e estompat de chiar esenţa pe care o emană, e învorbit. În epistole se vorbeşte prea mult despre părerea omului asupra faptelor şi Duhului, păreri prea mură-n gură, o vorbire omenească despre Duh şi fapte, în locul vorbirii Duhului despre om şi cum să se piardă acesta în gândurile lui Dumnezeu, de parcă nici nu ar fi om, ci gând.
    Excesul de păsat poate duce la jertfa de sine, dar e altfel de jertfă decât cea din Osea 6:6, sau din Matei 12:7. La Tanacu a dus chiar la nejertfirea de sine. Şi mai îmi plac şi următoarele versete, deşi le simt departe, pentru că cer jertfă:
    „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va cîştiga.”
    „Nu este mai mare dragoste decît să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”

  6. A.Dama zice:

    Un fir de iarbă, dacă ai da un exemplu, mi-ar fi mai la îndemână înţelegerea. Cine nu merită milă? Am citit exemple din Biblie, mai ales în VT, unde era explicit faptul că cei prinşi încălcând legea trebuiau ucişi fără milă. Sigur că legea a fost schimbată, înlocuită cu o alta. Cine sunt acum cei ce nu merită milă?

  7. A.Dama zice:

    Teo, să analizăm:

    1 – dăruieşti o undiţă unui flămând… asta nu e milă, e cruzime. 😀
    2 – dăruieşti o undiţă unui cizmar care nu ştie pescui… asta nu e milă, e risipă.
    3 – dăruieşti o undiţă unui pescar, care nu e flămând în acel moment… asta e milă. 🙂

    Mai sunt alte exemple?

  8. A.Dama zice:

    Rodica, ai prins ideea. Mila pentru celălalt face bine. Şi e condiţionată de prezenţa dragostei. Întrebarea merge mai departe. Trebuie oricând, oricum, oriunde să ne fie milă? Putem fi atât de implicaţi în a face bine, datorită faptului că suntem miloşi, încât să nu ne mai facem partea noastră? Toată ziua alerg pentru unii şi alţii pentru că mi-e milă de ei şi ştiu că le fac bine. Domnul însă vrea să mai fac ceva şi acasă, pentru mine şi familia mea. Poate fi mila în exces?

  9. A.Dama zice:

    Agnusstick, desperaţii sunt mai mulţi. Welcome to the club! Dacă aşa se zice…

    Să ştii că la ultimul verset, m-am gândit din prima. Voiam să separ, totuşi, dragostea de milă. Cam greu. Pentru unii, Dieu est la charité. Nu e l’amour. Şi l’amour nu e dragoste, ci iubire. Sau amor. Adică „a-mort”, fără moarte.

    (Tre’ să mă las şi de jocuri!)

    Nu cred că „biruieşte” înseamnă că detronează dreptatea. În măsura în care ne îngăduie să avem gândurile Lui, e o dreptate fără putinţă de contestare sau de tăgadă. În ce mă priveşte, acccept contradicţiile, dar nu pasiv. Tot Îl trag de mânecă să-mi spună DE CE? Nu mă pot lăuda că tot timpul ştiu să-L ascult. Cel mai la îndemână pentru fiecare e să asculte şi să treacă pe lângă. E o moştenire, în fond…

    A asculta Duhul învorbit presupune o cale a smereniei, pe care o refuză cei mai mulţi. Se mulţumesc să treacă dincolo de obsesiile masei. Au trecut dincolo prin eforturi raţionale, prin propriile zbateri, atunci e ok. De ce altceva, dacă sunt împăcat fără să mă mai bâzâie învorbirea aceea duhovnicească?

    Iar apropo de contextul din Matei 12, târziu, foarte târziu, m-am hotărât şi eu să încerc ce-au simţit ucenicii mâncând spice direct de pe câmp… Poate-ar trebui să scriu ce-am simţit… O pagină de literatură. 😛

    Cazul Tanacu nu îl voi comenta. De fapt, nici nu ştiu dacă ţi-am răspuns la chestiunile ridicate de tine. A fost un fel de dicteu automat după ce-am citit comentariul tău… Cred că e valabil acum îndemnul „păstraţi ce este bun!”.

  10. Rodica Botan zice:

    Eu zic ca exista un Dumnezeu al rinduielii care a stiut ca si intrebarea asta va fi pusa odata si odata. Eu zic ca acolo unde zice sa ai grija de vaduvele si orfanii din casa ta mai intii…da explicatia absolut suficienta si pentru intrebarile din acest articol.

    De cite ori pune El ucenicii sa stea jos? De cite ori ii vede flaminzi si le pregateste de mincare? Camera de sus era ceva ce iara imi da de gindit. Noi toti avem nevoie de odihna…Dumnezeu de la inceput a stiut ca nu sintem roboti. Rugaciunea Tatal nostru discuta de nevoia noastra pentru piinea cea de toate zilele inainte de a spune de altii…

    Ai dreptate…trebuie masura in orice. Si Dumnezeu nu cere de la cel cu 1 talant mai mult decit de la cel cu 10…

    Sa ne ajute Tatal sa stim ce e mila si dragostea si multumirea…dar si odihna…

  11. sam zice:

    M-as lega de tema si anume excesul de mila.

    Cred ca orice exces e o trecere dincolo de categorie. Excesele fac parte dintr-o singura familie separata de restul, cea a patologicului. Excesul se naste intr-o categorie , o surclaseaza si devine el insusi o categorie. Din momentul acela nu mai are importanta de unde vine, din mila, din frica, din bautura, mancare, miscare etc. Este ceva ce necesita atentie speciala si dupa unii, corectie.

    Dumnezeu este ne-milos de milos. Adica ii pasa (sorry no diacritice) nonstop (sa puna cineva cratima) Apropo de „mila” si „fara mila”.

  12. Ce spui de exemplul dacă lui Saul (atunci când a fost lepădat de Domnul) Domnul nu i-ar fi luat împărăţia şi ar fi lăsat-o în continuare pe umerii lui? În ce direcţie ar fi mers împărăţia?

    Auzeam recent de un slujitor bisericesc (care păcătuise curvind) care a fost păstrat în slujbă pentru că a plâns şi oamenilor le-a fost milă de el şi familia lui, pentru că nu aveau cu ce altceva să trăiască.

  13. agnusstick zice:

    Deci împărăţia a mers tot timpul în direcţia dorită de Domnul? Sau(l) cum? Răzbunarea este a Lui şi pedeapsa a noastră? Asta ne face un pic mai buni decât El, nu-i aşa? Ca să nu mai vorbim de toată istoria lui Saul, care fusese chiar între prooroci, iar Domnul a spus răspicat că i-a dat o altă inimă. Ce s-a întâmplat cu această inimă, şi-a aruncat-o Saul din piept? Nu e prea calvinistă viziunea asta.
    Mila nu se defineşte prin faptele milei, nici Duhul prin faptele şi vorbele oamenilor. Între milă şi prostie nu e neapărat o legătură solidă, aşa cum cred unii. Părerea mea, neavizată teologic.

  14. agnusstick zice:

    Îmi cer scuze că vorbesc prea mult, dar exemplul lui Saul mi se pare foarte binevenit, într-un cu totul alt sens. Noi suntem oameni, pe noi ar trebui poate să ne intereseze mai mult cum s-a purtat David, decât hotărârea suverană a lui Dumnezeu în privinţa lui Saul. Amândoi au fost unşi – şi toţi oamenii sunt chemaţi să asculte de Dumnezeu. Nu au primit, nu a fost voia Lui să primească amândoi aceeaşi măsură de har, iar lui Saul harul nu i-a fost de-ajuns, i s-a luat până la urmă şi ultima fărâmă din puţinul avut – a fost cel ce n-are. Că a primit sau nu cât avea nevoie, că Domnul i l-a retras sau că Saul pur şi simplu l-a irosit, nu cred că putem afla fără putinţă de tăgadă – ar însemna să-L judecăm şi pe Dumnezeu, nu doar pe Saul. Avem libertatea de a-L întreba, ca şi Iov în alte timpuri, de ce nu l-a ales până la capăt pe Saul, pentru că evident o putea face, şi de David n-ar mai fi auzit nimeni. Nu primim răspuns? Ar trebui totuşi să ne tratăm semenii cum a făcut-o David cu Saul. Poate nu neapărat cu milă, dar cu conştiinţa statutului lor şi al nostru înaintea lui Dumnezeu – suntem unşi, unii spre pierzare, alţii spre viaţă, şi nu avem voie să ne lovim unii pe alţii. Dacă suntem în rolul lui David, avem acelaşi lucru de făcut faţă de ceilalţi: să ne ferim de loviturile lor şi să le preţuim viaţa – şi ca o încercare pentru noi –, căci Dumnezeu poate oricând alege să-i răscumpere. Dacă lovim sau ne gândim s-o facem pentru că Dumnezeu e neatent cu preţioasa noastră viaţă, e semn că rolul nostru s-a schimbat.

  15. A.Dama zice:

    Rodica, mă întrebam cum se leagă „camera de sus” de milă? Acolo s-au pregătit Paştele, a avut loc Cina de Taină, a fost identificat vânzătorul… Mila din camera de sus a însemnat împărţirea trupului şi sângelui?
    Dacă tot ai pomenit despre când le-a dat Isus ucenicilor de mâncare, inclusiv după înviere, când avea alt trup, a şezut cu ei la un mic dejun cu peşte fript pe jăratec. Cum se făcea digestia în celălalt trup, cine pricepe? 🙂
    Nu ne rămâne decât ascultarea de El… care face, şi ea, mai mult decât jertfa!…

  16. A.Dama zice:

    Sam, eu nu aş vrea să las orice exces pe seama patologicului. Chiar dacă aşa „se zice”. Mă gândesc la două aspecte. De o parte, ni se cere să mâncăm din tot ce ni se pune înainte – ca să nu facem supărare necredinciosului care ne-a invitat la masă (aici neoprotestanţii au reguli foarte exacte, nu neapărat ţinând cont de acest verset) -, iar de cealaltă parte, ni se cere să nu ne îmbuibăm. Mi-am amintit de o masă oficială la care am participat în urmă cu vreo doi ani… Au fost atâtea feluri de mâncare, şi toate servite de ospătari, pe porţii, pentru fiecare dintre cei aflaţi la masă. Chiar încercând să guşti din toate, fără să mănânci integral fiecare fel, ajungeai la îmbuibare. Un exces care poate să nu fie patologic, se poate întâmpla foarte rar, iar patologicul presupune o frecvenţă în repetarea actelor.
    Îţi scrisesem şi ţie într-un comentariu despre excesul sărbătoresc. Antropologii explică acest exces prin faptul că sărbătoarea vine după o perioadă de măsură, de raţionalizare a timpului, a gesturilor: muncă, odihnă, iar muncă… Şi sărbătoarea aduce o lipsă a măsurii şi o de-raţionalizare, absolut necesare. Că acest exces poate friza patologicul, da, se poate. Dar asta nu e o regulă.
    Iar cât despre ne-mila lui Dumnezeu, sunt nişte contexte interesante. Ai putea să te uiţi cu un search unde apare în Biblie. Am cules doar 2 exemple:

    Ieremia 13:14  Îi voi sfărâma pe unii de alţii, pe părinţi şi pe fii laolaltă, zice Domnul. Nu-i voi cruţa, nu voi avea milă de ei, nu Mă voi îndura de ei, nimic nu Mă va împiedica să-i nimicesc.

    .
    Ezechiel 24:14  Eu, Domnul, am vorbit! Lucrul acesta se va întâmpla, şi Eu îl voi împlini! Nu Mă voi lăsa, nu voi avea milă, nici nu Mă voi căi. Vei fi judecată după puterea ta şi după faptele tale, zice Domnul, Dumnezeu.”

  17. A.Dama zice:

    Un fir de iarbă,

    Ar fi o întreagă discuţie pe această temă. Saul a fost uns. Apoi a fost uns David. Saul s-a depărtat de Dumnezeu. David s-a depărtat de Dumnezeu. (Dacă tot ai pomenit de cel păstrat în slujbă după curvie, şi David a fost păstrat împărat după ce-a păcătuit cu Batsheba.) Lui Saul i s-a luat împărăţia, lui David nu.
    Dumnezeu a decis potrivit înţelepciunii şi dreptăţii Lui, pe care cine să le tăgăduiască? Dumnezeu cunoştea inima celor doi, şi a lui Saul, şi a lui David. Noi avem acces la mai puţină informaţie despre aceşti oameni (despre oricare oameni), aşa că orice am socoti potrivit sau nepotrivit în dreptul lor nu poate fi decât socoteală nedreaptă.
    Dar unde sunt bărbaţii aceia ca Moise, care să meargă înaintea lui Dumnezeu şi să-L întrebe concret ce hotărâre să ia în ce-i priveşte pe unii şi pe alţii? Iar Dumnezeu să le răspundă gură către gură, faţă către faţă? Cum să ştii cine s-a căit cu adevărat şi poate sluji apoi sincer, şi cine s-a căit de suprafaţă şi continuă cu aceleaşi greşeli?
    În fine, e un subiect dureros. Ar fi nevoie de mai mulţi bărbaţi adevăraţi ai credinţei. Şi de ei să asculte „poporul”…

  18. A.Dama zice:

    Agnusstick, în primul rând, împărăţia aceea a existat numai fiindcă Dumnezeu le-a făcut un hatâr evreilor. Se uitau şi ei la modelele, ca să nu zic modele culturale din jur şi-au decis să intre „în rând cu lumea”. Dumnezeu S-a supărat puţin, dar apoi a zis ok, vă fac şi hatârul ăsta, dar vor exista nişte consecinţe, veţi plăti biruri etc. Până şi în asta i-a lăsat să aleagă, că dacă regretau din toată inima că au vrut un împărat, cred că îi ierta şi-i scutea de urmări. Şi-apoi se pune problema cine alege împăratul. Doar poporul? Sau e nevoie de o ungere divină înainte de a fi învestit în funcţie? Cum putem înţelege că au fost învestiţi şi împăraţi care „au făcut ce este rău înaintea Domnului”. Asta la evrei. Darămite la alte popoare…
    Nu ştiu dacă explicaţia cu măsura harului îmi e mie suficientă. 🙂 În fine, fiecare face slalom printre întrebări cum poate. Sau se lasă legănat de ele… şi fluierat de îngeri.
    Însă sunt de acord că prea repede sărim la judecată – un plural inclusiv…
    Doamne, iartă!

  19. agnusstick zice:

    Da, împărăţia aceea nu merita efortul nimănui, însă şi-au dorit-o foarte mult. Dar mă întreb, referitor la ce spunea domnul pastor, de ce se presupune că lumea ar trebui să-l urmeze pe conducător în decădere? Oare credinţa superficială şi faptele mimetice sunt un blestem până în ziua de azi? Ce ne împiedică să fim aşa cum credem că ar trebui să fim, nu cum cred sau fac alţii? De ce spectacolul unei vieţi este neapărat formator în sensul rău, şi nu corectiv? Dacă la evrei de multe ori evoluţia era de parcă şi-ar fi pierdut minţile de la o zi la alta, ajungând în termen extrem de scurt la viţei de aur după stâlpi de foc, de ce neapărat e şi acum, pentru noi, la fel – nu avem destule exemple negative în Biblie şi în lume pentru a construi un exemplu bun virtual?
    Probabil că preoţia universală nu e un motiv suficient ca TOATĂ lumea să fi fost unsă. E o preoţie amânată, la care vor fi unşi unii care o merită (?!?), sau e o preoţie actuală parţială, a celor deja intraţi în Împărăţie. În primul caz, înseamnă că e vorba de o altă împărăţie, de un alt neam ce nu a apărut încă, de un alt timp. Dar dacă împărăţia deja a sosit, cei unşi sunt puşi deoparte pentru viaţă. O merită? Nu – majoritatea sunt pocăiţi. E prea complicat, am obosit.

  20. agnusstick

    – poporul a cerut un împărat „ca toate celelalte neamuri” şi asta au avut.

    – că Domnul „i-a schimbat inima” lui Saul nu este o evidenţă a naşterii din nou sau a unei transformări ca cea a regenerării. Nu ştiu unde ai găsit tu scris că Domnul „a zis răspicat”.

    – dacă Saul a prorocit înseamnă ce? Domnul a vorbit şi printr-o măgăriţă (chiar dacă exemplul e limitat).

    Împărăţia va merge în direcţia dorită de Domnul 🙂
    Despre David se spune că a fost un om după inima lui Dumnezeu, nu şi despre Saul, ceea ce ne poate ajuta să interpretăm ce înseamnă acea nouă inimă primită.

  21. Diferenţa majoră între cei doi e că unul a fost uns la cerinţa poporului, iar celălalt a fost ales după inima Domnului, unul a fost pe placul poporului (înfăţişare impunătoare), celălalt pe placul Domnului, unul căruia i-a trebuit o altă „inimă”, iar unul care avea deja una schimbată.

    David s-a depărtat de Dumnezeu, dar a rămas omul după placul lui Dumnezeu.

    David a fost păstrat în slujbă dar el nu era preot, nu era un conducător spiritual în primul rând.

    Depărtarea celor doi oameni de Dumnezeu are conotaţii şi forme diferite. Saul calcă porunci clare, care tocmai îi fuseseră date, la David e altfel – are loc procesul păcatului din Iacov. Saul încalcă intenţionat, voit, conştient voia Domnului, fără să-i pese de ea. Sau i-a păsat mai mult de oameni. David cade treptat, atras de însăşi pofta lui şi în plus David este un celebru exemplu de pocăinţă reală. Nu ar fi nedrept un studiu în privinţa lor. Deloc.

    Noi avem un loc special în planul lui Dumnezeu prin simplul fapt că avem cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Lui reflectă voia Lui, iar voia Lui reflectă caracterul şi Persoana lui Dumnezeu. Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi prin Duhul (şi duhul), dar şi prin Cuvântul lui Dumnezeu – este o împletire indisolubilă. Conducătorii VT nu aveau ceea ce avem noi – prezenţa continuă a Duhului şi cuvântul complet al lui Dumnezeu.

    Eu cred că Dumnezeu a avut întotdeauna (7000) oamenii aceia despre care tocmai spuneai că are nevoie poporul de ei şi care Îl cunosc pe Dumnezeu ca pe un prieten.

  22. A.Dama zice:

    Uneori, Agnusstick, mă gândesc că mai bine rămâneam mimetici decât cu prostia care se afişează acum pe post de „operă de artă”!
    Când văd tâmpeniile pe care le inventează unii – îndeosebi la pictori şi sculptori mă refer acum – doar pentru a fi „altfel”, mi-e silă.
    Ceea ce se inventează nu înseamnă neapărat „stil”.
    De aceea mă gândeam că pe când doar unii erau poeţi în Cetate, parcă erau mai lămurite lucrurile.
    Acum poţi să scrii un Auuuu-uuuu-uuuu! şi ai devenit poet… Prea artişti suntem. Prea decorativi. Prea măşti. Prea mulţi pe acelaşi post. 😀
    E trist şi aspectul că dacă există un model, se copiază şi binele, şi răul. Dar, în fond, există şi o pornire înnăscută spre rău, despre care zicea Pavel că stă lipită de el şi când vrea să facă binele. De unde ştim că răul e doar copiat, că nu e din propria pornire?
    Acuma uită-te şi tu numai la câţiva oameni fluturaţi pe toate canalele de TV din România şi apoi mai pune o dată întrebarea: de ce formarea nu se face corectiv? Mi se pare evident. Corectarea nu e populară. Autojustificarea, în schimb, este. Ăla e rău, eu 100% sunt bun.
    Şi-aş mai zice ceva legat de asta. Dar… De ce nu îi e suficient cuiva care L-a întâlnit cu adevărat să nu mai vrea să se despartă de El?
    Sau acolo e tot un comportament mimetic şi se ia după cum merge valul? Azi cred, mâine nu.
    Mă tem că nu avem destule exemple negative în Biblie pentru a alege un exemplu pozitiv. Fiindcă răul nu e acolo, în exemplele acelea. E chiar în noi. Nu e suficient discernământul, nici o motivaţie raţională beton, ca să-i zic aşa, ca să mă ţină departe de Cel Rău. Dacă mă dau cu Dumnezeu, diavolul nu mă va lăsa în pace. Luptă pentru fiecare în parte…
    Iar legat de preoţie, eu aş spune că e de-aici… Suntem chemaţi la asta, doar să fim conştienţi şi să ne facem job-ul bine. Câţi sunt conştienţi? Câţi se simt vrednici? Câţi îşi doresc din toată inima? Câţi nu fură din ce-i al Lui? Câţi nu vor slava, chiar dacă El nu Şi-o împarte cu nimeni?

  23. A.Dama zice:

    Un fir de iarbă, am urmărit diferenţele şi asemănările dintre Saul şi David, cum le-ai subliniat tu. E drept că poporul a vrut un rege, dar tot Dumnezeu a fost Cel care i-a spus lui Samuel că a doua zi va veni la el cel pe care l-a ales El rege. Saul căuta măgăriţele tatălui său şi a dat de împărăţie. Însă, la un moment dat, Saul a fost lepădat. Dumnezeu chiar l-a mustrat pe Samuel că îl plângea pe Saul, cel lepădat.
    E drept că numai El ştie inima omului, dar şi tu când ai scris de acel pastor care a impresionat audienţa şi a fost repus în slujbă, ai presupus implicit că nu se căise real… Şi întrebarea mea a fost consecutivă. De unde ştim cum e inima omului? Despre Isus mereu s-a scris: pentru că ştia ce era în inima lor… Sigur că Duhul îi călăuzeşte pe cei ce Îl au, pe cei ce acceptă călăuzirea Lui, însă aşa iar ajungem la un subiect propus şi de tine (cred): poate greşi un om călăuzit de Duhul?
    Da, poate greşi. Se căieşte, căinţa lui e reală… Cine mai dă apoi garanţii că e reală?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.