Poevarza (2) – Luminiţa Urs


luminita urs - liveInaugurasem aici rubrica de poevarză.

Mi-am îndreptat acum atenţia gourmande către textele Luminiţei Urs, care, iată, „recidivează” cu poezie.

După Singurătatea tatălui meu (1997), revine cu tomul bilingv – român-francez – Live (2008), chiar dacă, recunoaşte poeta,

Vine o vreme când
Nu mai joci totul pe o singură carte
Când nu te mai baţi pentru Poezie.

Chiar aşa, nu te mai baţi pentru poezie, dar ea e acolo, curge prin artere, ţi se umfă în venele sufletului, fără a face varice, decât din acelea estetice, pe care-ţi permiţi să le laşi la vedere. Luminiţa Urs ştie că poate scrie şi cartea altuia, ca o moarte a doua, ştie că moartea e pentru cei vii, aşa că exerciţiul meu nu e altceva decât a-i reîntoarce versurile altfel… După ce le-am mâncat şi-au rămas întregi.

Live este chiar o fiertură de poezie la pas, ca şi cum lumea întreagă ar fi o bucătărie imensă, şi în toate oalele, cratiţele şi tăvile s-ar coace poeme, fiindcă orice, absolut orice e prilej de adnotare poetică:

Lumea e o rodie şi îţi vine s-o muşti, să i te confesezi / „e suportabil”, spectacolul e din nou interesant.

Rudele mele miros a duminică şi a busuioc uscat (un fel de calm pe care îl numesc sfinţenie).

Now I’m home / This poem cannot be / in any book.

Se plimbă îngeri pe poduri la Amsterdam / şi îşi fac semne de nerăbdare prin aburi.

E acolo o femeie care surâde la capătul mesei, / o meduză veselă ca o / arătare din filmele lui Kusturica (…)

Chiar dacă nu mizează pe poezie, aceasta n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa. Ştiu bine ce-nseamnă, că aşa mă pomenesc şi eu scriind dedicaţii becului violet care strica seria celor galbene, dedicaţii nopţii prea albe care n-avea de gând să fugă în cearcăne, până o alunga dimineaţa, iar cel de lângă îţi şoptea: eşti fresh, foarte fresh, şi tu aveai certitudinea definitivă că era doar un vers de poezie:

Dominique îmi trimite lumina… Iată-mă din nou plină de el.

Cu toate că imediatul fură priviri, explodează în cuvinte, se face trup de care te ciocneşti cu zgomot sau cu mângâieri, fulgurantul Prezenţei unice nu lipseşte. E acolo, chiar mai mult decât în îmbrăţişarea mamei, care ştia să ne umple de sfinţenie. De aceea inventez lanuri cu maci, nu semne de ură.

E acolo, în

dialogul cu Tine

Scriu: Dumnezeu e răcoros ca spuma oceanului dimineaţa pe o insulă bretonă. El e copilul din mine care nu s-a născut şi care vine-nspre noi cu braţe de aur. El îmi aduce liniştea străfundurilor şi o privire plină de-nţeles. El este prietenul din mine, lama biciuitoare de dragoste şi ţipătul sfredelitor al verii în cumpănă. El e cei dragi cu care născocim poveşti odihnitoare şi reci pentru a ne ascuţi minţile. Pentru a rămâne împreună.

Şi mă întreb: Oare de ce atâta efort pentru atâta limpezime?

Sună de-a dreptul cristic această ultimă interogaţie. Rimă la: Ce bine că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pruncilor!


Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în (De)gustare și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Poevarza (2) – Luminiţa Urs

  1. Cam panteistă ocheada către Dumnezeu din dialogul cu tine- mă refer strict la fragmentul citat 🙂 – Frumoasă critica literară pe care o faci, cu o singură rezervă: e prea puţin text scris de poetul analizat. Nu aş spune asta, dacă aş avea cartea în faţă, dar aşa simt nevoia de mai mult.
    Femeia care surîde ca o meduză veselă nu e rea, mai ales după Finding Nemo şi… unele postări evanghelice.

  2. A.Dama zice:

    E doar poetică, Răsvane… Dumnezeul-copil, Dumnezeul-părinte, spuma oceanelor, ochiul cu înţelesuri definitive, lama dragostei poate fi şi lama săbiei Cuvântului care desparte sufletul de duh… Poate braţele de aur n-aveau ce căuta pe-acolo. Dar noi vorbim de vârsta de aur a copilăriei când îl comentăm pe Creangă, de exemplu. 😛

    Rubrica de poevarză nu e critică poetică propriu-zisă. Atunci aş pune articolele la pagina cu pricina. Plus că am scris de la bun început că poeta nu mizează pe o carte, pe Poezie… De ce să sondăm atunci insondabilul, spunând câte-n lună şi-n stele, când putem savura versul direct, care chiar transmite ceva?

    Poeverzele sunt doar însemnări, impresii de moment după câte o lectură. Iar dacă cineva se prinde în joc, dacă-i spun ceva textele respective, va căuta mai mult. Poate. 😀

    Dar meduza, oare Meduza, cu cine îţi seamănă ţie? 😛

  3. Pingback: Poevarza (2) – Update! « lumea adam(a)ică

  4. luminita zice:

    Draga Adama, noi tot vorbim poezie, si nu numai, de atîta vreme. Multam ca ai semnalat, pe blogul tau, aparitia acestei a doua carti „live” si pentru sugestille cronicaresti. Ma bucur sa constat ca lumea continua sa ceteasca poezie, împotriva locurilor comune si criticilor de tot felul (ca nu mai citim, ca poezia e „rasuflata”, ce nu e ? atunci etc. etc.)
    Eventualii cititori dornici sa achizitioneze un exemplar sau care vor pur si simplu sa „discutam” despre, îmi pot scrie pe adresa : lurs@ac-versailles.fr
    Raspund cu multa placere.

    • A.Dama zice:

      luminita,
      Bine-ai venit in umila mea imparatie! Se mai citeste poezie. Mai ales ca vine „live”.
      Cine-ar fi zis? 🙂
      As purta un volum „live” cu mine prin Europa, fiindca e util. E comentariul poetic necesar fiecarui gest.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s