Crime justificate… Hermeneutica e totul?


Cezanne - The Strangled WomanExistă, pentru aceleaşi gesturi tragice, interpretări diferite. În faţa unei realităţi:

O MAMĂ ŞI-A SUFOCAT COPILUL,

reacţia pavloviană este condamnarea.

O astfel de afirmaţie declanşează automat un soi de aparatură complicată în noi, cuprinzând cel puţin:

– un emoţiometru;

– un eticometru;

– un justiţiometru;

– un teologicometru.

Între să nu ucizi şi în Numele Domnului îi tai în bucăţi, oare hermeneutica e totul?

Să nu ucizi, dar astăzi îi dau în mâinile tale!

Între Mă duc de bunăvoie la moarte şi mă omor – semnificaţia e totul?

Nu ştiu înota, dar mă arunc să-i salvez pe alţii. Sunt erou sau sinucigaş?

Urmărind mărturia unei evreice poloneze care a supravieţuit Holocaustului, a trebuit să mă întreb dacă semnificaţia e totul? Sau scopul?

Mai multe familii de evrei se aflau ascunse în subteran, în sistemul de canalizare al unui oraş polonez. Una dintre familii avea o fetiţă de opt ani, iar singura speranţă a lor a fost un polonez care şi-a riscat viaţa şi le-a dus de mâncare zi de zi, continuând operaţia, chiar şi atunci când părintele fetiţei i-a mărturisit că nu mai are cu ce să-l plătească.

Unul dintre cele mai importante momente pentru fetiţă a fost acela în care salvatorul lor a luat-o pe umeri şi a dus-o în dreptul scurgerii de canal care comunica cu exteriorul. Printre găurile canalului, a putut atunci zări cerul. Şi aşa a mai putut rezista câteva luni atmosferei insalubre, umide, infecte, unde exerciţiul de supravieţuire friza indescriptibilul… inomabilul.

A fost teribil de mişcător faptul că, până la urmă, polonezul care i-a salvat a fost împuşcat chiar deasupra canalului acela prin care fetiţa zărise cerul, iar sângele lui a curs înăuntru. El chiar a plătit cu preţ de sânge viaţa celor pe care a reuşit să-i salveze.

Însă a fost şi mai mişcătoare relatarea despre o femeie însărcinată, care a dat naştere unui copil în acele condiţii infecte, inumane. Sigur că a fost ajutată, pe cât s-a putut, să poată aduce pe lume copilul, însă cea mai mare problemă era plânsul copilului, care putea fi auzit din exterior foarte uşor.

Când femeia a realizat că nu va putea face nimic ca să potolească ţipetele nou-născutului, pentru a nu pune în pericol celelalte familii care se ascundeau acolo, a decis să-i ia viaţa…

Pe când era noapte şi toţi dormeau, şi-a sufocat copilul cu o pernă.

Cum poţi decide asemenea gesturi în condiţii extreme? Dacă erau prinşi toţi evreii care se ascundeau acolo, măcelul era inevitabil. Acea mamă a preferat o moarte atâtor morţi…

Gestul e acelaşi. Se cheamă tot pruncucidere.

Semnificaţia gestului îi schimbă statutul? Sau teleologia lui?

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Crime justificate… Hermeneutica e totul?

  1. Florin zice:

    ”Nu ştiu înota, dar mă arunc să-i salvez pe alţii. Sunt erou sau sinucigaş?”

    Aici nu esti nici una, nici alta, esti pur si simplu PROST ! (nu ma refer la tine, ci la cei care fac asemenea gesturi).

  2. Alex zice:

    Cumplit de dramatică această întâmplare. A o judeca „de pe margine”, detaşaţi de tensiunea acelor momente cumplite, ar fi un lucru mult prea uşor. Şi cine suntem noi să luăm primii piatra? Putem însă să ne rugăm pentru iertarea acelei femei. Măcar atât…

  3. DanutM zice:

    Draga ADama,
    De ce ne tulburi certitudinile cu asemenea dileme? Totul era asa de simplu si de clar pina acum!
    Chiar nu ti-e mila de noi? Si nu ti-e teama ca vei semana indoiala si nesiguranta intre seninii nostri coreligionari? Sancta simplicitas.

  4. A.Dama zice:

    Florin, bine-ai venit!
    Înţeleg reacţia ta! Întâmplarea face că am auzit la ştiri cazul real… Deci chiar se întâmplă. 😦

  5. A.Dama zice:

    Alex, e limpede că aici sunt puncte de vedere diferite. Noi credem că iertarea se acordă pe timpul vieţii. Nu ştiu dacă o mai fi în viaţă femeia aceea. Sunt angajate mai multe paliere de răspundere aici. Când trebuie să iei o decizie în situaţii-limită, oare e Duhul la lucru în tine să fii sigur că iei decizia bună?

  6. Rodica Botan zice:

    Bineinteles ca oricit am incerca sa ne punem in situatia acelei femei…nu sintem in situatie. Ori a avut femeia asta un discernamint si un curaj nemaipomenit…ori a avut cea mai mare deceptie; ingrozitoare dilema.

    Eu una… mi-as fi dorit intr-o asemenea situatie sa imi iau copilul si sa plec din mijlocul lor expunindu-ma pe mine in acelasi timp cu copilul meu…

    As vrea sa cred ca as fi avut curajul si discernamintul si spiritul de jertfa atit de dezvoltat…dar e una sa gindesti la rece si alta sa fi fost in situatie. Imi imaginez ca femeia sa fi putut sa aiba si alti copii pe care sa nu-i poata abandona…

    De multe ori ni se pare ca avem toate elementele sa judecam o situatie. Si aparent le avem; in realitate doar Dumnezeu cunoaste intregul adevar. Cine sintem noi sa ne dam cu parerea? Viata e a Lui si la urma urmelor voia Lui se face pe intreg pamintul; El inca este in control. Cind vrem sa-l ajutam sa-si faca chiar voia Lui…facem ce a facut Sara cind i-a dat-o lui Avraam pe egipteanca. Are nevoie oare Dumnezeu de interventia noastra cind este vorba de o viata pe care a creat-o El? Asta este intrebarea la care incerc acuma sa raspund…

  7. sam zice:

    povestirile de genul asta daca nu sunt din categoria „what if”, atunci sunt opere de arta: arta umana a sacrificiului. Tot ce poti face e sa privesti din afara si sa incerci sa intelegi cat mai mult.

  8. A. Dama, postarea ta îmi aminteşte de oamenii aceia care au căzut cu avionul prin munţii Anzi: cum murea cîte unul – era totul plin de zăpadă şi înfiorător de frig – cei rămaşi îl mîncau crud. A fost un păcat? Sau a fost păcat că s-a inventat avionul?

    În cazul femeii şi a pruncului pe care l-a ucis ca să-i salveze pe alţii, eu spun că păcatul cade pe cel ce a inventat războiul. Iar ca să-l recunoşti pe diavol, nu-ţi trebuie prea multă hermeneutică, doar ceva mai mult Cristos…

  9. Camix zice:

    Dacă ar fi să mergem pe aceeaşi linie pe care mergem în privinţa altor păcate, de exemplu discuţia despre teologia minciunii (http://patratosu.wordpress.com/2007/12/29/teologia-minciunii/), important ar trebui să fie scopul cu care acţionăm într-un mod anume. Erau controverse chiar şi la acea dezbatere, unde – din câte îmi amintesc – nu s-a pus în discuţie vreo situaţie atât de problematică, de tragică şi de gravă ca aceasta. Am susţinut scopul. Dacă poţi salva viaţa unor oameni şi trebuie să minţi pentru asta, cred că trebuie să minţi.

    Ţi-e mai uşor să te pronunţi în privinţa unei minciuni decât în privinţa unui omor, isn’t it? E foarte greu să spui cu la fel de multă certitudine ce e greşit moral şi ce e corect. Însă te vezi nevoit să ai o atitudine, pentru că nu poţi rămâne în afara lumii şi a lucrurilor care se întâmplă în ea. Sunt sub ochii noştri şi nu ne putem face că nu le vedem. Aşa că înţeleg nevoia ta de a înţelege. Pentru că nu e singulară.

  10. A.Dama zice:

    DănuţM,

    Nu mi-e milă. 😛
    Mi-e silă de autojustificările coreligionarilor, care socotesc că respectarea „tradiţiei” e totul. Biblia are atâtea exemple de (în)călcare a tradiţiei, când vine vorba de scopuri mai înalte, încât am luat mărturia femeii ca o provocare reală. David a luat din pâinile pentru punerea înainte, Petru s-a văzut curat mâncând lucruri spurcate. Şi câte, şi mai câte!…
    Mă interesează ce facem când anumite experienţe, decizii, gesturi, scapă paradigmei şi hermeneuticii cu care suntem familiari.

  11. A.Dama zice:

    Rodica, e interesant cum pui problema. Răul este rău, dar nu ştim dacă avem tăria să fim principiali până la moarte.

    Poate chiar femeia care mărturisea – cea care avea 8 ani când s-a întâmplat totul – avea să fie măcelărită împreună cu ceilalţi dacă erau descoperiţi din pricina copilului nou-născut care nu se oprea din plâns.

    În fond, zilele ne sunt numărate încă înainte să fi fost vreuna din ele. La fel trebuie că a fost şi pentru acel prunc.

    Dumnezeu are nevoie de cooperarea noastră pentru a-Şi duce planurile la îndeplinire. Asta e evident. Dacă noi refuzăm cooperarea, găseşte El alte căi. Dar tot face ce Şi-a pus în gând.

  12. A.Dama zice:

    Sam, bine-ai venit!
    Tu gândeşti în termeni de sacrificiu. Aşa a şi fost. Dar un alt mecanism sacrificial decât acela al ţapului ispăşitor.
    M-am întrebat cât de în „exterior” suntem noi căutând să înţelegem. Suntem în afara istoriei? Cât de inactual să fie pentru noi: „pe voi şi pe copiii voştri, până în al … neam”?

    Asta se-ntreabă sfertul evreiesc din sângele meu.

  13. A.Dama zice:

    Răsvan,

    Îmi amintesc filmul acela. Şi totuşi, problema lor era diferită. Ei mâncau oamenii după ce Moartea îşi alegea singură victima.

    Nu ştiu cum s-a împăcat Solomon să le facă dreptate celor două mame care şi-au mâncat un prunc într-o zi, iar a doua zi urmau să-l mănânce pe celălalt! Parcă nici nu s-a pus problema teologică acolo. Foamea e foame, dincolo de teologie. Dreptatea lui a însemnat să recunoască a cui e odrasla, nu să le interzică să mai sacrifice fiinţe umane pentru a supravieţui.

    Mă gândesc că eu nu căutam un ţap ispăşitor în acest articol. Nu mă întrebam cine păcătuieşte. Mă întrebam dacă nouă ne ajung propriile grile de semnificare. Şi se pare că nu.

  14. A.Dama zice:

    Camix, se poate să ne punem problema în termeni de păcat şi păcăţel. Dar aici ne ajută versetele care îi pun laolaltă pe cei ce le săvârşesc: afară vor fi mincinoşii, ucigaşii, curvarii, închinătorii la idoli etc. Omorul e mai grav ca minciuna?

    Suntem foarte obişnuiţi cu răspunsurile de genul: n-a dat nimănui în cap, s-a distrat cu o prostituată. Dar Biblia îi trimite la aceeaşi destinaţie şi pe ucigaşi, şi pe curvari.

    De altă parte, legat de păcat şi păcăţel, poate nu studiem suficient ce înseamnă „hula împotriva Duhului Sfânt” care nu se iartă, cum se iartă minciuna, crima, curvia etc.

    Asta apropo de cât de bune paradigme avem…

    Cu siguranţă că multe lucruri scapă paradigmei noastre de semnificare… Aşa că suntem permanent într-o maşină de tocat.

  15. Camix zice:

    Adama,
    nu asta am vrut eu să spun prin asocierea pe care am făcut-o. Eu nu făceam o comparaţie între păcat mic şi păcat mare, ci făceam o asociere. Adică tocmai că aplicam aceeaşi paradigmă şi unui păcat ca celuilalt, tocmai pentru că ştiu că toate sunt la fel, nu-i aşa? De aceea spuneam că dacă la păcatul 1 acţionăm aşa, la fel ar trebui şi la celălalt.

    Diferenţa pe care o făceam era că nouă ne vine mai uşor să ne pronunţăm în cazul unuia decât în cazul celuilalt pentru că îndurerează mai mult. Accentuam ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Şi al tău, că de aceea a ridicat problema acestei situaţii pentru că, mai gravă fiind pentru noi, nu ştim cum să reacţionăm la ea.

  16. A.Dama zice:

    Camix,

    E drept că m-am legat de cum receptăm noi păcatele. Inclusiv lăudăroşii vor fi în iad, însă pe ei îi suportăm mai uşor decât pe homosexuali. Setările noastre sunt defectuoase. 😛

    Când scriam articolul, mă gândeam că scopul ar trebui să facă o diferenţă. Dar şi aici ajungem tot la paradigmă. Scopurile noastre şi ale Lui sunt de multe ori cât cerul de pământ distanţă…

  17. sam zice:

    Si Dumnezeu a sacrificat …pe Altcineva… pentru altii. Aparent. Sacrificarea celui iubit a fost mai grea decat sacrificarea de sine. Si este. Cand iubesti la modul absolut, definitiv, esti integrat in celalalt. A-l sacrifica inseamna a te sacrifica. And vitzeversa.

    Dar ca de obicei pacatul nu este exceptia, ci regula.

  18. sam zice:

    Trufia omului in neobosita lui incercare de a gasi Regula, Legea, Explicatia…asta e pacat.

    Sacrificarea persoanei iubite este supremul sacrificiu.
    Dumnezeu L-a DAT pe Fiul, Iefta a juruit fiica, Avraam si-a legat fiul pe pietre etc.
    In cel iubit se afla doua lumi: a ta si a lui. Cu atat mai mare e pierderea lor simultana…

  19. A.Dama zice:

    Sam, e adevărat că Dumnezeu L-a sacrificat pe Cel Preaiubit şi în acelaşi timp S-a jertfit pe Sine. Dacă n-ar fi fost aşa, nu aveam noi dialogul ăsta azi, nu? E o taină a harului pe care n-o putem asuma în totalitatea ei.

    În orice caz, vizavi de ideea sacrificiului unei fiinţe umane, s-a pus prea mult problema în termeni de sincretism. Să nu vă treceţi prin foc fiii şi fiicele, cum fac popoarele din jurul vostu! Să nu vă jertfiţi copiii pe altarele idolilor!

    Şi totuşi, lui Avram i se cere chiar fiul pe altar.

    Nu ştiu dacă e suficientă explicaţia că orice, oricine I-ar lua lui Dumnezeu primul loc în inima noastră trebuie sacrificat. Ceva trebuie să fie mai complex decât putem noi gândi.

    Iar cât despre Regulă, Lege, Explicaţie, suntem vinovaţi, nu? Ar trebui să ne smerim.

  20. DanH zice:

    Draga A.Dama

    nu cred ca intrebarea daca hermeneutica e totul e cea potrivita cazului de fata. Mai degraba eu as cauta hermeneutica corecta, care sa-mi dea posibilitatea sa ma misc cu oarecare libertate in aceste cazuri extreme pe care le-ai abordat.
    Cred ca e totusi o confuzie la mijloc: interpretarea cotidianului prin prisma situatiilor extreme. 99.999% din femeile care-si ucid copiii in clinicile de avort, nu salveaza pe nimeni. Eventual, propriul confort. 99.999% dintre noi nu sarim in apa atunci cand cineva se ineaca si nu stim sa inotam. Uneori nu o facem nici daca stim…
    Tu aduci pe tapet situatii dificile care necesita o cazuistica atenta; dar cazuistica se face doar dupa ce au fost stabilite principiile general valabile. Adica dupa ce am facut hermeneutica si am facut-o bine.
    Ca unul apartinand miscarii penticostalo-charismatice, ideea de hermeneutica mi-a devenit extrem de draga. Probabil ca reactie la aiurelile pe care le-am auzit debitate de-a lungul timpului in predici si care ar fi putut fi evitate cu ceva rigoare in abordarea textului si un pic de respect pt. acesta.

  21. A.Dama zice:

    DanH,

    Tu pui problema unei hermeneutici corecte. Ok. Şi eu aş vrea să se ghideze toţi după aceeaşi, cea bună şi corectă. E cu putinţă?

    Eu trebuie să sar peste hermeneutica familiară şi SĂ CRED că un Prunc S-a născut fără unirea celulelor masculină şi feminină. E ceva ce trece chiar de 99,999%, e cu totul neplauzibil şi imposibil.

    Şi fiecare, dacă se numeşte creştin, trebuie să creadă ca mine.

    Eu aduc pe tapet situaţii care îmi dau de gândit. O mamă îşi ucide pruncul, şi apoi noi, cu hermeneutica pe care o avem, ne raportăm într-un fel sau altul la acest act.

    Pe mama mea, bunica a otrăvit-o atunci când s-a întors la credinţă… Şi i-a mărturisit fapta ei mulţi ani după, când a intrat şi ea pe poarta cea strâmtă. Mama n-a murit, pentru că a crezut că rugăciunea spusă înainte de mâncare va fi ascultată şi mâncarea va fi binecuvântată cu adevărat de Cel ce binecuvântează chiar când e ceva vătămător de moarte.

    Pe mine mă interesează dispoziţia noastră de a trece peste lucrurile care ne sunt la îndemână, peste interpretările pe care le acceptăm generalmente şi acceptarea a ceea ce are El special pentru noi, fiindcă dacă nu are nimic special, nimic care să nu depăşească interpretarea noastră limitată, atunci vai şi-amar de numele nostru de „credincioşi”.

    Într-un fel, înţeleg că lipsa unei hermeneutici adecvate în predici te-a determinat să cauţi o altă înţelegere. Dar când vine vorba de a hotărî care hermeneutică e corectă şi care nu – chiar dacă ar trebui să existe una şi bună – acolo toţi se împart în tabere şi… nu se mai ajunge la consens.

    Situaţia din articol mi-a dat mie de gândit. Dacă le dă şi altora, cu atât mai bine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.