Poevarza (1) – Călin Hera

Nu m-am vindecat de poezie! Nu încă.

Aşa că pun apă la fiert, să opăresc o poevarză.

Voi lua rând pe rând frunzele şi le voi face o măruntă descriere organoleptică, instrumentală şi mai vedem noi de care.

Cum se cuvine oricărui „produs”…

Iată o poezie care nu e degeaba!

E luată de aici.

*

Pe deal

Dealul e ca o câmpie înclinată,
ca o fotografie grăbită, stricată, reparată.
E ca şi cum te-ai fi aşezat oblic pe o hârtie.
În iarba înaltă s-ar putea pierde un copil, asta se ştie.
E arsă de soare iarba ca o căpiţă de fân iminentă.
Uite livada de pruni, livada de meri, poiana cu mentă.

Faci un pas, sar cât colo zeci de lăcuste.
Sunt verzi, înfricoşătoare, dacă le studiezi, lungi şi înguste.
Se aud o grămadă de gâze, se strecoară, ţârâie, trăiesc.
Undeva e un nuc. Într-un loc – o cărare, gândesc.
Într-o parte-i o fântână cu ciutura ruptă.
Cât de înclinată ziceai că-i câmpia? E aproape abruptă.

În afară de fotografia „stricată” şi „reparată” – atribute înşirate cu puţină sforţare „rimatologică”, evidentă (şi) pe ici, (şi) pe (din)colo, celelalte elemente se combină cu o naturaleţe iminentă. Dacă tot e iminentă căpiţa de fân…

(Nu-i mai bună otava?)

Există deci această enumerare strident naturală: copilul care se poate pierde în iarbă, insectele, merii, prunii, poiana cu mentă, fântâna, cărarea etc. Toate aceste elemente nu sunt neapărat acolo – sunt o posibilitate. Pe unele, poetul le gândeşte. „E ca şi cum”.

Hm! Pe acest ca şi cum n-am să-l descriu „organoleptic”. Să se pronunţe fiecare în dreptul lui, în funcţie de cât de puternice îi sunt antenele…

Însă finalul e ca un qui pro quo „retrovers-tit”. Nu unul comic, ci cât se poate de serios. Întoarcerea bruscă a câmpiei în pripor – o mutaţie ca o sentinţă „definitivă şi irevocabilă”.

Aşa cum face creştinismul cu omul, schimbându-i definiţiile…