Psalmojurnal


Cu psalmii adamaici, buni de psalm(r)odiat, n-am reuşit să ajung la al 7-lea. Am rămas la 6. A fost ciudat, pentru că, deşi mai aveam texte care-ar fi putut îmbraca robă de psalm, niciunul nu mi s-a părut a merita locul 7…

Poate fiindcă sunt al şaptelea copil… Mă gândeam că trebuie ca psalmul „meu” să fie nu ştiu cum. Să fie mai al meu. Cred că va trebui să sar peste 7 şi să merg înainte. Şi când îi va veni rândul aceluia, şi voi şti că el este, să-l sădesc pur şi simplu în şirul lui, unde-i va rămâne locul neocupat…

În schimb, am dat o raită prin(tre) alţi psalmi! Ştiaţi că în via psalmilor poţi mânca atât cât îţi pofteşte inima şi poţi lua cu tine şi acasă?

Ionatan Piroşca s-a mutat în casă nouă – această sintagmă are prea multe înţelesuri ca să le detaliez aici – însă şi-a luat cu el psalmii şi mai adună alţii zi de zi. Merită să-l vizitaţi la noua adresă: Jurnalul scrierii iubirii.

Am trecut şi prin icoana lui Ionatan Piroşca – Trecerea prin icoană e un volum de poezie care aşteaptă să vadă lumina tiparului – şi-am înţeles iar că Ionatan respiră poezie de la o secundă la alta, de la un centimetru de pas la următorul.

Nu ştiu cum e să vibreze zilnic arătătoarele ceasului ca versurile… Între poemele cuprinse în acest volum nici nu ar fi nevoie de semne care să le despartă. E un soi de continuum poetic, o trezire cu versul, o preumblare cu el şi o adormire în patul poeziei.

Şi-apoi, am citit toate cântecele singurătăţii de la Marius. Le-am citit ca pe nişte psalmi.

I – Cântecul oaselor mi-a amintit de povestea aceea a fetei, care spunea printre oftaturi şi lacrimi cum a trebuit să-şi deshumeze mama şi fratele. S-au amestecat oasele şi n-au mai ştiut care de la cine erau… Şi totuşi, la înviere îşi vor relua locul exact.

II – Cântecul lucrurilor a fost ca un exerciţiu de deconstrucţie şi reconstrucţie. Am pus alte lucruri. Am reconstruit altă poveste de viaţă.

III – Cântecul fiinţelor – un soi de revelaţie a generaţiei… N-am văzut în niciun an atâtea vrăbii căzute, frânte, câte am văzut anul acesta!

Şi mi-am amintit întâmplarea spusă de un prieten drag care a salvat o vrabie, a hrănit-o, a primit mulţumirea ei, din ochii aceia calzi si recunoscători, iar apoi ea s-a stins… E ca o taină între noi şi Dumnezeu, când stăm faţă în faţă cu creaţia Lui… Dar noi suntem mai de preţ decât multe vrăbii!

IV – Cântecul oamenilor m-a întors la vârsta copilăriei când colindam azilele de bătrâni din judeţ. Nu făceam decât să cântăm şi să zâmbim copilăreşte. Iar bătrânii ne mulţumeau cu lacrimi în ochi. Plecam de-acolo cu atâta albastru şi atâtea licăre în priviri, că rămâneam nefireşte de tăcuţi tot restul drumului. Nu ni se potriveau defel mulţumirile. Noi trebuia să le mulţumim. Că sunt…

V – Cântecul lui Isus Hristos e un botez în moarte. Singurătatea Lui n-o va trăi nimeni niciodată. E singurul care a fost cu Tatăl înainte de a fi părăsit. Niciunul dintre noi n-a apucat să vadă chipul Tatălui ca să înţeleagă adâncimea şi povara abandonării!… Şi totuşi, după botezul în moarte, urmează negreşit învierea.

După înviere, singurătatea nu mai există.

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De (la) prieteni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.