Cineva îmi spunea zilele trecute că oricum ne-ar sparge oamenii, din noi nu ar trebui să curgă altceva decât iubire. Dacă suntem fiii Dragostei…
Îngăduiţi-vă (acceptaţi-vă) unii pe alţii, şi dacă unul are pricină (dreptatea de partea lui) să se plângă de altul (pentru că a fost lovit, a fost rănit, a fost umilit, a fost nedreptăţit) iertaţi-vă unul pe altul!
Cum v-a iertat Hristos (fără să merităm, când eram vinovaţi, când vrăjmaşul se bucura că ne are la mână) aşa iertaţi-vă şi voi! (Col. 3, 13)
lumea adam(a)ică 
of ! asta e greu…dar nu imposibil. Eu recunosc ca, desi iert , nu-s capabila sa arunc totul inspre Marea Uitarii – raman deseori amintri ce…nu-s bune.
Lia, sunt de acord cu tine. Problema e că gândurile noastre nu sunt gândurile Lui. Şi noi ne bazăm foarte tare pe propriile raţionamente. A face după cum ne îndeamnă Pavel contravine gândirii noastre. De-aia e greu!
Nu degeaba mentalitatea populară prelucrează zicători de genul: te iert, dar nu te uit. De fapt, s-au şi manelizat. Mai bine să le uităm. 😛
Cat de frumoasa e simplitatea trairii la care am fost chemati de Cristos! Frumusetea iubirii, a iertarii, a umilintei.
Daca am face toti ceea ce El ne-a cerut, ar fi raiul pe pamant.
A.Dama, iti sunt recunoscatoare ca ai amintit scopul pentru care am fost creati: sa devenim ca si Cristos.
Mau, ai dreptate! Ar fi raiul pe pământ. Dar cine mai vrea rai şi pe pământ, şi după moarte? 🙂 Eu ştiu că se poate trăi raiul pe pământ. Trăind şi radiind în jur Prezenţa. De ne-am face toţi un scop din asta!…