Desculţ şi nobil


no shoesCând ne povestea mami cum a mers prin zăpadă, desculţă, la biserică, fiindcă bunica îi ascunsese încălţămintea, să nu mai poată merge la „nebunii ăia”, parcă prea suna a poveste.

Chiar dacă era trist că părinţii au fost în stare să le dorească şi să le facă atâta rău propriilor copii, era şi greu de crezut! Unele istorii de viaţă ni se par prea, prea.

Există o doză de suportabilitate, peste care nu putem trece. Aşa am trecut, probabil, pe lângă povestea mamei, cu prea multă necredinţă, până când am auzit despre un alt om… desculţ şi nobil.

Când părinţii acestui tânăr n-au mai avut alte metode pentru a-l determina să renunţe la biserică, i-au luat pantofii. Şi duminica dimineaţa, când s-a văzut omul fără încălţări, deşi se afla într-un oraş mare şi trebuia să străbată două cartiere pentru a ajunge la sfântul locaş, a luat-o într-acolo pe jos, desculţ.

Erau vremuri în care nu găseai biserică aproape la fiecare colţ de stradă, în fiecare cartier. Şi nu l-au speriat nici privirile piezişe ale celor care se mirau sau îşi băteau joc de el că umblă desculţ, nici privirile compătimitoare sau dezaprobatoare ale fetelor şi băieţilor de vârsta lui. El nu s-a ruşinat, pentru că râvna Evangheliei cu care-şi încălţase picioarele era prea mare. Iar de el nu Se va ruşina nici Cristos înaintea Tatălui!

Mi-a fost greu să ascult cuvintele rostite despre acest om. Mi-a fost ruşine că povestea mamei cu mersul desculţ la biserică mi s-a părut atunci atât de prea, prea.

Generaţii cu aceleaşi ti(pi)curi: copii care aleargă la locaşul sfânt, trecând peste opreliştile părinţilor, părinţi care se tem mai mult de gura lumii decât de Dumnezeu. Şi azi, câţi nu se mulţumesc – dacă o fac şi pe asta – cu câte-o predică ascultată în faţa ecranului?!

Azi nu se mai merge la „Casa Domnului”, ci la biserica lui X şi a lui Y ori la biserica q şi la biserica z!

Ar trebui să ne fie ruşine auzind despre aceşti eroi ai credinţei, care au alergat desculţi şi nobili să-L asculte, indiferent de condiţiile meteorologice şi indiferent de gura lumii.

Aceşti oameni, chiar dacă nu stăteau, ca Moise – desculţ în faţa unui rug aprins la vedere -, aveau inima întreagă rug aprins, din care ei înşişi Îi vorbeau, desculţi şi nobili, lui Dumnezeu!…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Desculţ şi nobil

  1. Mon zice:

    Chiar şi micile teste ale credinţei ni se par poveri insuportabile. Le percepem din start ca lucruri rele, care trebuie îndepărtate grabnic pentru a simţi din nou starea de bine. Cât de falsă e uneori această stare de bine!
    Un titlu reuşit. Şi un subiect la care ar trebui să medităm mai mult. Duminici cu soare şi clopote care să se facă auzite!

  2. A.Dama zice:

    Mon, bine-ai venit! 🙂

    Interesantă ideea cu falsa „stare de bine”! Mai ales că cei ce trec prin încercări de lungă durată au impresia că acea „stare de bine” e soluţia definitivă. Uităm de „bucuria în necaz”…

    Mulţumesc pentru urări! Duminici adevărate şi în mişcare! Duhul Lui mişcă, nu stă… 🙂

  3. Alex zice:

    Unii suferă atâtea privaţiuni, doar pentru că vor din tot sufletul să fie cât mai aproape de Domnul, de Casa Lui. Alţii nu mai ştiu cum să înşire „scuze” că nu pot să ajungă…

    Episodul acesta îmi aminteşteşi de o altă întmplare cu un cioban care trecea cu oile pe lângă o biserică. a intrat numai o clipă, pt că voia să se închine. Mulţi au strâmbat din nas pentru că nu era „gătit” de biserică, ci cu hainele de fiecare zi, cu toate „miresmele” de la o stână. Asta era tot ce conta, nu că un om venise în Casa lui Dumnezeu…

  4. A.Dama zice:

    Alex, s-au schimbat lucrurile pentru noi. Cuvântul se poate auzi în multe feluri, în multe locuri, plus că ştim citi aproape toţi, spre deosebire de generaţii întregi din epocile anterioare. Totuşi, ar trebui să punem în balanţă oportunităţile şi să facem alegeri bune… De multe ori îmi „predic” şi eu mie. 😀

    Am zâmbit citind întâmplarea ta… Era exotică arătarea.:)

  5. alexandru zice:

    In copilarie am fost marcat de romanul „Descult” de Zaharia Stancu.

  6. A.Dama zice:

    Alexandru, să ştii că m-am gândit şi eu la romanul lui Zaharia Stancu pe când scriam articolul. Am avut deci aceeaşi reacţie intertextuală. 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s