Tolstoi: un dialog cât un ziar


tolstoiRomanul Război şi pace al lui Tolstoi începe cu un dialog absolut genial. Anna Pavlovna Scherer discută cu prinţul Vasili chestiuni politice şi mondene, fără a se menaja asupra unor subiecte sensibile, cum ar fi proasta conduită a progeniturilor.

Cum Tolstoi s-a documentat îndelung asupra perioadei istorice pe care urma să o descrie în romanul său, această documentare s-a realizat şi pe teren, acolo unde avuseseră loc bătăliile, şi din informaţiile primite direct de la oamenii implicaţi în evenimentele istorice, şi din documente, dar şi din presa vremii.

Discuţia dintre doamna de onoare, confidenta împărătesei Maria Feodorovna, şi marele demnitar are loc într-un salon, acolo unde Anna Pavlovna organizase o serată pentru lumea mondenă a Petersburgului.

Dialogul este construit cuprinzător, e un soi de oglindă a informaţiilor pe care astfel de „societăţi secrete” le adună, le prelucrează şi le pun în circulaţie. E şi o oglindire a felului în care ajunge informaţia în presa zilei, cu aportul de „personalitate” inevitabil, ceea ce se întâmplă nu doar în societatea rusească a începutului de secol 19, ci în orice societate, în orice vreme. Tocmai această măsură plauzibilă de generalizare ne-a făcut să ne oprim asupra dialogului dintre cei doi.

Personajele sunt bine conturate din numai câteva trăsături de creion. Din primele replici schimbate, răzbate un soi de familiaritate, prinţul este alintat drept robul meu credincios, iar, gestual, aproape sculptural, salutul celor doi cuprinde pupatul mâinii doamnei şi pupatul cheliei prinţului.

Limba în care (se) conversează doamna şi prinţul este franceza, obişnuită în saloanele cu pretenţii, amestecată cu câteva cuvinte ruseşti, rostite cu emfază.

Prinţul e sigur de sine, „rece şi plictisit” vizavi de anumite subiecte, iar doamna de onoare frizează ridicolul, exprimându-şi nerăbdarea de a afla veşti despre război, despre cum i se împotrivesc ruşii lui Bonaparte, pe care-l numeşte „Anticristul”. Fiecare uzează de o teatralitate, care, deşi poate părea ingenuă, îşi trădează finalmente caracterul intenţional.

Răspunsurile prinţului Vasili vin exact ca şi cum ar spune din obişnuinţă lucruri pe  care  nici  măcar  n-avea  pretenţia să le creadă cineva. Prinţul vorbea alene, cum rostesc actorii un rol într-o piesă învechită.

Iar Anna Pavlovna discuta mereu plină de vioiciune şi elan – un cusur plin de farmec, care i-a adus faima: uneori trebuia să pară entuziastă, chiar când nu era dispusă la asta, pentru a nu înşela aşteptările celor care o cunoşteau.

Fiecare dintre cele două personaje are un comportament de rezervăIronia şi autoironia îşi cer drepturile, ies la înaintare. Anna Pavlovna se opreşte la un moment dat din tirada ei, şi pe chipul ei se ivi un zîmbet de ironie la adresa propriei sale înflăcărări.

Prinţul e, la rândul său, ironic, emfatic din loc în loc, însă are puterea de pătrundere a oamenilor de lume. Despre fiii săi, prinţul recunoaşte că amândoi sunt nişte „imbecili”, dar îi cere Annei să intervină pentru a-i găsi celui mai mic o soţie aparţinătoare unei familii cu vază. Atunci i-ar fi cel mai credincios rob.

Când prinţul nu e de acord cu decizia împărătesei asupra unei numiri în funcţie, pentru că el îşi dorea propriul fiu numit, Anna, din spirit de fidelitate faţă de suverană, adoptă o atitudine aparent concesivă, dar fermă:

Anna Pavlovna îşi ascunse ochii sub pleoapele lăsate-n jos, în semn că nici ea, nici altcineva, oricine ar fi, nu e în măsură să judece un lucru care îi convine sau îi e pe plac împărătesei.

Avem, aşadar, un discurs familiar, o conştienţă a rolului jucat şi perpetuarea unei obişnuinţe. La fel ca în discursul jurnalistic.

Subiectele abordate sunt exact cele ce fac cuprinsul ziarelor:

– problemele politice – duşmani, aliaţi, tactici;

– problema suveranităţii, a conducătorului şi a fidelităţii faţă de acesta;

– problema persoanelor influente;

– intervenţiile pe lângă cei aflaţi în vârful ierarhiei;

– bârfa zilei.

Doamna continuă cu înflăcărare discuţia despre evenimentele politice şi istorice care au loc. Din aserţiunea ei plină de patos, se desprinde o idee centrală, genială pentru spiritul creştin al autorului. Cu aceasta vom încheia: împăratul e salvatorul.

E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s