Păpuşi vii – Carnavalul (II)


carnaval2– continuare de aici

Când încăpeau pe mâna noastră surorile şi fraţii mai mici, oh Doamne, numai să se ţină bine, la ce cazne îi supuneam să ne iasă nouă costumaţia cea mai tare pentru carnaval!

Pe fetele mai mici le îmbrăcam cu hainele noastre, ale celor mari.

O rochie cu flori, lungă până în pământ, legată frumos cu cordonul în fundiţă dublă sau triplă, era numai bună pentru cine prezenta „Primăvara”, chiar dacă fetele se mai împiedicau în „trenă”, spre deliciul juriului.

Pe o pălărie „furată” din garderoba băieţilor, puneam hârtie creponată sau staniol, să lucească în soare, iar în mână, Primăvara ducea bucheţele cu flori culese din grădină. Şi ce frumos ieşeau de sub acoperământul acela luminos cosiţele blonde ale surorilor mai mici!

O rochie într-o singură culoare, puţin sidefată, era costumaţia perfectă pentru „Regina Angliei”. Din carton, confecţionam cu îndemânare coroniţe, atât pentru regină, cât şi pentru prinţi. Regina trebuia să facă eforturi să-şi aţintească sus privirea, să înainteze cu paşi mici, afectaţi şi cu spatele drept, cu multă distincţie pentru a impresiona nu doar juriul, ci întreaga asistenţă.

Iar un costum de-al fraţilor mai mari, îmbrăcat tot de vreo soră mai mică, o făcea să pară cel mai fermecător Prinţ. Atenţia cea mai mare ne-o solicita coafura, ca să iasă cât mai bine buclele acelea potrivite pentru prinţi. Fireşte că nu aveam niciun fel de probleme cu creativitatea!

Unul dintre băieţi a fost costumat în Hornar, ceea ce a fost chiar uşor de realizat. Şi obiectele auxiliare, care să dea greutate costumului, o perie şi o sârmă făcută cerc, erau chiar la îndemână. Şi ce ne-am prăpădit de râs când i-am mânjit faţa, gâtul şi mâinile cu funingine!

Iar un altul a fost Arici. Pentru a-l face ţepos, i-am lipit tot felul de ţepi de hârtie pe spate, care cădeau rând pe rând în momentul defilării! Am crezut că nu mai are nicio şansă de câştig, dar juriul a fost mai mult decât mulţumit de prestaţie, fiindcă hohotele de râs aproape ne-au tăiat tuturor respiraţia.

La carnavalul nostru copilăresc, din grădina aceea scăldată în lumină şi chicoteli, toţi erau câştigători. Întotdeauna! Cei „nominalizaţi” primeau câteva dulciuri în plus, dar repede erau împărţite „de obşte”. 

Iar părinţii, chiar dacă ne mai mustrau pentru cearşafurile „sustrase” şi care intrau direct la spălat după ce desfăceam copilărescul nostru „cort”, participau tacit şi cu uimire, din spatele ferestrelor, la aventura din dumbrava noastră minunată.

Aşa cum Se uită şi Dumnezeu, uneori tacit, alteori cu uimire, la aventura noastră pământeană…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă, De viaţă și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Păpuşi vii – Carnavalul (II)

  1. coralia zice:

    M-as bucura sa ma vad cu ochii tai in teatrul acesta de papusi vii – vesnic copil in travesti, cu siguranta ca Cineva imi spala si mie patura la „desfacerea cortului”.

  2. Alex zice:

    A.Dama, scrii atât de frumos! M-a cuprins o nostalgie…”iremediabilă” după anii copilăriei. Câte bucurii extraordinare, încropite ad-hoc, dar care au rămas acolo, „lipite” de suflet. Nu ne trebuia mult să facem o sărbătoare din orice lucru mic. Mi-am amintit deunăzi cum am fpcut pe stradă un foc mare, „de tabără” şi am copt cartofi înfipţi în ţepuşe. Desigur, au fost cei mai buni cartofi din lume! Eram toţi plini de funingine pe faţă şi afumaţi. Dar eram fericiţi.

    Dar voi vă jucaţi tare frumos, A.Dama. Şi foarte creativ. Cred că la şcoală nu mai era nicio problemă să puneţi în scenă ceva. Cu aşa „actori” talentaţi….Scenografi, costumieri, regizori… Şi juriu exigent! 🙂

  3. A.Dama zice:

    Coralia, cât de puţine ştim, de fapt, despre desfacerea cortului!… La multa noastră cunoaştere, încă nu s-a suit şi ştiinţa aceasta, deşi ne zgândăreşte curiozitatea!

    Da, copiii n-aveau grija a ce urma după sărbătoarea lor… Ştiau că părinţii le spală hainele. De-am merge şi noi cu ele la Tata!…

  4. A.Dama zice:

    Alex, dacă e „nostalgie”, e bine! Să nu fie tristeţe, ca la Topârceanu. 🙂

    Ai intuit foarte bine. N-aveam la şcoală probleme cu a inventa tot felul de scenete. Primeam 10 la română, la muzică, la limbi străine, că ne apucam şi cântam pe versuri de-ale nu ştiu cărui autor. 😀 Iar serbările de final de an erau presărate cu tot felul de momente dramatice „pilduitoare”. Gata, că mă iau şi pe mine amintirile la bani mărunţi şi, poate mă amendează cu o nostalgie scumpă! 😀

  5. Dragă A.Dama, la carnavalul alegerilor din toamnă, îţi dai seama cam ce costumaţie li s-ar potrivi, nominal vorbind, lui Duda şi lui Băsescu? 🙂

  6. A.Dama zice:

    Răsvane, nu ştiu dacă li s-ar potrivi, dar le-aş da tuturor celor participanţi costumul Cetăţeanului turmentat. Ar fi unul şi acelaşi personaj, repetat de câte ori e nevoie.

  7. Alex zice:

    Numai cetăţeni turmentaţi, A.Dama? Păi mai sunt şi Brânzoveneşti, Farfuridi, Trahanachi şi Caţavenci, Dandanachi şi domniţe Zoe… Chiar şi „marinerul Goe” e pe acolo. Personaje sunt destule. Trebuie costume multe. Decoruri… În rest…”avem di tăti”!
    Vai de el de „carnaval” politic. Vor juca piesa singuri, nu ştiu cine se va mai uita la aşa spectacol jalnic. 😦

  8. A.Dama zice:

    Alex, evident că sunt personaje destule. Şi nici cei ce se înfăţoşază colea nu-s tot o apă ş-un pământ. Da’ nu ştiu dacă merită să ia microfonu’. Mai bine să-i creadă lumea turmentaţi şi să nu aibă aşteptări. Că atunci când au aşteptări se-mpute treaba.

  9. ilef zice:

    in fata casei noastre, pe vremea cand locuiam intr-o casuta cu pomi fructiferi in curte, baietii mai mari de pe strada isi faceau cort. un cort din cuverturi in carouri, intinse peste un schelet fragil din bete. erau adolescenti, dar isi construiau cu maiestrie cortul in care intrau cu grija, ghemuiti, ca sa nu-l darame. cand deschideam poarta si vedeam cortul, ma cuprindea o bucurie coplesitoare. Pentru mine era o casuta – micuta, e drept, dar si eu eram micuta (grasuta si buclata), asa ca ma duceam tinta, intrand in picioare. Il daramam intotdeauna, macar partial. n-am fost mustrata niciodata. dupa ce produceam dezastrul, ma asezam pe o bancuta privindu-i cum reconstruiesc „edificiul”. si opream din cand in cand un trecator cu plasa, intrebandu-l: „piti?”. Si era asa bun coltul de paine pe care mi-l rupeau razand…

    azi ma surprind adesea incremenita pe strada, privind si zeci de minute constructorii care inalta blocuri sau case. in aceasta seara mi-am amintit de cortul din fata casei fiindca tu ai povestit despre copilarie. si m-am gandit pentru prima data ca dragul de a privi constructii imi vine de undeva de departe

  10. A.Dama zice:

    Era bun colţul de pâine caldă, proaspătă, IleF! Şi noi eram mulţi care râvneam la el. Şi erau doar 2 la o pâine. 🙂

    După cum ai descris tu „dragul de a privi construcţii”, mi se pare că are legătură cu miturile întemeietoare!…

    În orice caz, mulţumiri pentru că ne-ai împărtăşit amintiri dragi!!!

  11. ama zice:

    Inainte sa citesc copilaria ta imi pregatesc semineul si figura aceea…capul in palme, ochii plini de visare.. si abia apoi savurez minunile 🙂 Ce frumoase minuni ne povestesti tu!

    P.S. Mi-am amintit acum o „copilarire” cu baloane de sapun 🙂

  12. A.Dama zice:

    Deci merge şi la gura şemineului, nu doar la gura sobei copilăria? 🙂

    Hai să repetăm copilăria cu baloanele de săpun!!! A fost… de-a dreptul răvăşitoare! 😉

    Mulţumesc că te-ai copilărit cu mine!

  13. Pingback: Roaba cu amintiri | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s