Păpuşi vii – Carnavalul (I)

În general, maşinile sunt atracţia băieţilor, şi păpuşile atracţia fetelor, în afară de cazurile în care băieţii preferă Barbies, rochiile surorii sau ale mamei şi pantofii lor cu tocuri. Iar fetele maşinile de poliţie, cablurile, ciocanul şi şurubelniţele.

La noi, veneau în ordine patru băieţi şi patru fete, apoi un băiat şi o fată. Până la zece, egalitatea a fost covârşitoare. Raportul s-a modificat dramatic când au venit pe lume gemenele, şi fetele au preluat avantajul pe care l-au şi păstrat până la capăt.

Totuşi, jocurile copilăriei nu erau atât de strict împărţite pe sexe. La fotbal, eram prezenţi toţi, fete, băieţi, la grămadă. Eu eram portar. 

La „ţară, ţară, vrem ostaşi”, la fel, ne ţineam şi noi la fel de tari ca băieţii, indiferent cât de mare era diferenţa de forţă cu care se-mpingeau ei în zidul făcut din mâini…

La „raţele şi vânătorii”, când erau băieţi pe post de vânători, prindeam câte-o minge pe gambă, de ni se îndoiau picioarele. Sau pe antebraţ, de ni se înroşea pielea instantaneu. Dar n-am fi dat pe nimic distracţia, cu toate vânătăile şi juliturile care se adunau mai ceva ca boabele de strugure pe ciorchine.

Numai mami, biata de ea, ştia cât avea de oblojit pe fiecare!

Mă uit azi la copii şi-i văd că nu ştiu să se joace între ei… Poate doar în reţea, unde programul face regula şi unde nu îşi văd chipurile. Şi, dintr-o dată, fiind încă ţânci, se joacă de-a mama şi de-a tata. Nu cu păpuşile, ci ei între ei. Şi jocul se transformă în realitate. Cu prea multe urmări nefaste.

Oare cum ar fi fost copilăria-mi fără carnavalurile din grădină, la care, musai, participa toată suflarea pruncească de pe stradă? Râdeam şi strigam ca-n codru, în ciuda înjurăturilor pitoreşti aruncate generos asupră-ne de vecina aceea, profesoara de rusă.

În grădina ca o dumbravă minunată, erau mulţi fluturi. Alergam mai ales după cei albaştri, când n-aveam de organizat competiţii. Dar carnavalul ne cerea un efort susţinut. Fiecare avea atribuţii importante, iar fluturii treceau pe locul n.

Mai întâi, pregăteam scena pentru defilarea costumelor. Scena nu era altceva decât un soi de „cort” încropit din cearşafuri legate de copaci. Aduceam de-acasă cearşafuri şi pături, pentru a asigura buna desfăşurare a evenimentului. Aveau ce spăla mamele noastre după câte-o escapadă de acest fel! Pe o pătură, stăteau membrii juriului, întotdeauna „aleşi” dintre cei mari, gata pregătiţi cu fiţuica pentru note şi creionul  în mâini.  

Biletul de intrare la carnaval – o hârtiuţă viu colorată, cu o semnătură pe ea şi cu preţul vizibil înscris – costa de la 25 de bani până la 1 leu. Banii erau necesari pentru cumpărarea premiilor, constând invariabil din dulciurile râvnite de orice copil.

Costumele puteau fi purtate şi de păpuşi, nu doar de copii. Însă noi nu prea aveam păpuşi cu care să ieşim la rampă. Aveam, în schimb, ceva mai preţios.

Aveam păpuşi vii.