Am isprăvit maratonul de afişe de la Primăvara poeţilor orădeană.
Am trecut peste poezia fâl-fâl, şi peste cea bâldâbâc, şi peste pocnetul din degete, şi peste pretenţia de poezie, şi peste sonetele care şi-au nelipsit doza de impozanţă.
Vom considera în continuare că poezia adevărată este cea care ne schimbă.
Cât mai puţine artificii şi suprafaţă le urez poeţilor orădeni, cât mai puţine pedanterii şi pocnet din degete şi cât mai multă substanţă! Şi (poate şi) transpiraţie, nu doar inspiraţie!
(A)
O grijă sobră pentru formă ne arată Paşcu Balaci în Şapte-le său. Sonetul n-a căzut în dizgraţie, el continuă să atragă. Să supună la cazne debitul liric, fiindcă-i trasează jaloane pe care trebuie să le respecte strict. Iar conţinutul să nu cedeze formei… Aşa se face că renumărăm urgiile până ajung şapte. Dar păgânătatea şi creştinismul cată să-şi dea mâna aici, la fel cum contemporanul se-nsoţeşte deopotrivă cu arhaicul şi cu încănevenitul.
(B)
Cu un alt sonet se în-făţişează Lucian Scurtu. Un sonet autohton, pentru care lectorii venetici ar avea nevoie de un mic glosar, în care să li se traducă topo-/hidronime precum Velenţa, Peţa. Aici, calofilia e chiar recunoscută, dar această grijă expresivă nu împiedică ţeserea ideii poetice. Plimbarea loco , realistă, are o continuitate în oniric, pe tărâmuri exotice. Există, totuşi, o prea mare râvnă întru preţiozitate.
(C)
Gheorghe Vidican s-a făcut şi pictor, nu doar poet, de vreme ce pictează „curcubee pe respiraţia vecinilor”. Sunt doar patru versuri cu care se afiş-ează poetul. Dar sunt bine alese. Un soi de cuprindere cosmică neforţată: lună, semeni şi câmpie…
(D)
Surprinzător de construit e Canin-ul cu care se (re)prezintă Mitru Vlad! Da, chiar dacă frizează şi grotescul, nu doar ludicul, aici se încheagă cuvintele, imaginile, aluziile. Nici urmă de preţiozitate, nici de elemente superflue. Ar fi interesant şi un text dus înspre benedicţie, nu maledicţie!
(E)
Vlad Moldovan ne aduce un Blank. Raportul dintre text şi titlu e destul de onest. Şi intertextual.
(F)
Există o construcţie şi în versurile Ioanei Tzicaran, deşi s-ar putea reclama artificialitatea. Dacă se încheia vertical, şi nu în confuzie, poate rămânea ceva în urmă!
(G)
Neaşteptat, dar am mai dat peste un sonet! E al Scribului cugetând, Noru Silvan. Aici comentariul ar trebui să fie puţin şi să lăsăm zâmbetul să ne schimbe. E limpede că expresia e matură, iar admonestarea sorţii de către sinele poetic se face cu ironie şi detaşare. O pretenţie de superioritate de-a dreptul poetică!
lumea adam(a)ică 
Dupa tot ce am citit pe aici, stau sa ma intreb de ce nu m-am alaturat la timp Clubului de Poezie al CN E Gojdu, impreuna cu Alex Dragan si Adrian Malaies. Poate atunci as fi avut ocazia sa vad „dinauntru” toate astea. Oricum, am ales sa stau deoparte. Poate ca sa fac altceva ce acuma incepe sa iasa la suprafata: http://www.ralucadavid.wordpress.com (blogul romanului meu)
Insa de dragul poeziei, pentru voi:
mi-aş dori să nu mai întârziu niciodată
la întâlnirea cu ochii tăi –
pentru că nu e nimic
mai târziu de inima ta.
de azi am să-mi scriu toate versurile
cu literă mică –
să-ţi arăt
că scriu despre paşii mei prin palmele tale
nu pe nişte străzi
oarecare.
şi-am să le spun –
acelora –
să paveze străzile cu dale de frunze ţesute
ca să putem oricând
să ne oprim la marginea pădurii
şi să ascultăm foşnetul vieţii –
ce se mai întrezăreşte câteodată
printre ziduri.
(„cu litera mica”, Raluca David)
Raluca, bine-ai venit! 🙂
Am zâmbit citind despre regretul de a nu te fi alăturat grupului de poetaşi. Păi, n-o fi târziu. Iegzistă un început, cum iegzistă o iexplicaţie. 😛
Să ne înţelegem: Alex Drăgan a ales neinspirat o poezie ce să-l reprezinte. Am fost şi pe blogul lui şi am mai citit câte ceva. Elan mare, lipsă de structură. Dar e şi vârsta, se înţelege. Trebuie să mai lucreze.
Ţie, felicitări că ai muncit să publici romanul!
Şi mulţumiri pentru poem! E… aşa, suav! Dar are început şi sfârşit. E ca o rochie de balerină.
Am citit toate poemele. Cu multe mi-am pierdut răbdarea. Cu foarte multe, mi-am pierdut şi simţul poetic (pe care s-ar putea să nici nu-l am). Am dat de câteva care mi-au atras atenţia, dar doar câteva şi nu mult mi-au atras atenţia, dar prin comparaţie cu restul…
Am remarcat folosirea în exces a termenului „însângerat”, „însângerare” şi altele din aceeaşi familie. Este mai nou o epidemie cu acest cuvânt? Se consideră a fi mai dramatic între dramatice? În fine, mie mi-a creat dezgust; poate şi pentru că nu am deloc atracţie pentru sonoritatea lui poetică; nici pentru imaginea lui.
Interesantă trecerea în revistă. Aşa, am mai aflat şi noi ce se poartă anul ăsta (şi de ce să ne ferim).
Ei şi tu, Camix! N-o să-ţi pierzi simţul poetic citind poezii. O să-l ascuţi, o să-l obligi la selectivitate. 😉
Se foloseşte des „sânge”, „însângerat”, „sângeriu”. Şi eu am folosit, dar numai unde aveam nevoie în economia textului. Apoi, le-am remarcat atât în poemele mai multor autori, cât şi în mai multe poeme ale aceluiaşi autor. Nu ştiu dacă e vorba de vreo modă. Poate e doar un artificiu care să pretindă „veridicitate”. (Din partea unora. 😀 )
E bine că se scrie, decât să fie letargie. E rău că se scrie doar pân’ la sicrie.
Constanță
Aş vorbi puţin ca secunda-nverzită,
departe,
într-un loc pitit
de ochii săracilor îmbuibaţi…
de parcă tu n-ai avea alte trebi,
doamnă,
decât să-mi asculţi îngânările,
mici
ca trifoiul,
aşa că m-ai asculta
cu nesaţ
ca pe un sol
al Împăratului Verde!
Drumul către inima ta
e trecut într-o hartă
la primărie
şi-i deschis hoţilor
fiindcă zefirul îţi umblă prin păr
ca gândul acelui Ovidiu –
îmbătatul poet
de sprâncenele fiicelor gete -,
pe tărâmul Dobrogei.
Danţul jivinei
Viţa de vie încă-şi dă vinul,
şi dansul ne dă,
şi chiotul la cununii:
danseuza semită
cu trupul ascuns de măslini,
nu dansează degeaba –
vom plăti,
toţi acei îmbătaţi
de ţâţele sale,
nişte turnuri
împărăteşti
ale fiarei!
Daniel, ai reacţionat poetic la articolele astea despre poezie şi pretenţia de poezie. Interesant!… 🙂
Primul titlu, „Constanţă”, îmi arată un joc între substantivul comun şi cel propriu, numele oraşului de la malul mării. Iar apoi, sinele poetic (se) interoghează retoric, într-o atmosferă de basm şi de… exil.
Al doilea poem parcă ar fi un afiş pentru apocalipsă…