De-a dura prin poemele primăverii (2)

De ce să pretindem că mai există poeţi, dacă nu foloseşte nimănui lucrul lor manual? Cuvânt lângă cuvânt, cuvinte cusute pe-o pânză pe care unii o cred indestructibilă.

Câte voci n-a trecut sub cvasicompletă uitare posteritatea?

Mă uit la mototolul de hârtie pe care îl aruncă la coşul de gunoi domnul acela cu faţa toată lumină, de parcă l-a şi apucat eternitatea de-o pleoapă, şi cu mâinile tremurând. A stat aplecat asupra fiţuicii două ceasuri fără să se clintească. Am văzut cum storcea direct din inimă vers cu vers. Şi câte-un cuvânt şters era înlocuit agale cu altul. Ştiu că în hârtia aceea pe care nu o va mai citi nimeni niciodată se pitesc două ceasuri de adevăr. Dar poemul a rămas între el şi Dumnezeu. Ca şi poemele visate noaptea, pe care a doua zi nu ni le mai amintim cu niciun chip. 

O poezie e inexistentă dacă nu ne tălmăceşte în măruntaiele ei sensul trăirii (în adevăr)! Să-l îngurgităm şi să-l digerăm până se transformă în sevă de viaţă. Dacă nu ne arată nişte borne pe traseu, we are completely lost, nous sommes éperdument perdus (nu pleonastic, ci reduplicat).

Câtă vreme ea nu vrea decât să pocnească din degete… sau din copite, să (ne) atragă o milisecundă, după care am uitat totul, un asemenea pocnet n-ar trebui numit „poezie”.

(a)

Nici textul prea tânăr ca să fie poem al lui Ciprian Ciuciu n-ar trebui numit „poem”. Cocoon-ul e în facere, dar poemul e doar bâldâbâc! Împrăştiere şi dezlânare. Şi dacă ai sta cu găleata să prinzi ceva, toţi stropii-s luaţi de vânt. Ciprian Ciuciu ne învaţă să conjugăm verbul „a ploi”:
eu ploiesc,
tu ploi eşti,
el ploi este.

(b)

Claudia Găgeanu ne întreabă retoric dacă să rişte o (sin)ucidere? Răspunsul nostru este să (sin)ucidă poezia şi să se facă decor(atoare)!

(c)

Însă Ion Davideanu lasă o temă de casă copiilor şi copiilor copiilor săi, care vor şti din generaţie în generaţie că bunicul, străbunicul sau stră-străbunicul lor a murit „cosind costişa lui Dumnezeu”. Noi ştim că nu se face primăvara cu o floare, dar măcar poemul acesta cap de afiş (sau de tejghea) e mai inspirat ales.

(d)

O dare de seamă despre tăcere şi cuvânt(are) ne-aduce I.F. Pop în poemul său. Găsim aici un soi de contabilitate a trecerii. Şi a haltelor. Da, e chiar un poem de trecere. Nu stă, pentru că nu îl vrea izbăvire. Poemul lui I.F. Pop nu e luntre, ci doar posibilitatea luntrei.

(f)

Şi-am ajuns în Tangoul matinal al poetului Ioan Moldovan. Există aici ceva ultimativ, pentru că spaima nemailuminii îşi are justificarea şi (poate şi) tratamentul ei. Da, sunt nişte imperative în acest text, care fie vor pune cititorul pe fugă, fie îl vor învăţa lecţia că viaţa e pe faţă, cu băi şi războaie, cu războinici, femei şi (ne)amintiri. Cu toate ochiurile pe faţă. În moartea în care creştem, nemailumina e o fobie legală.

(g)

Niciodată o ars poetica nu va fi „O poezie banală”, o poezie de carton, o vociferare într-o pretenţie de poezie, cum ar vrea Iulia Nedea. În loc de aşa spleen, mai bine un tralala neaoş. Cu rimă cu tot. Calea către poezie trebuie că e alta. Şi o găseşte cel pe care ea-l cheamă.

(h)

Orlando Balaş abordează discursul liric cu un soi de metodică. Câteva date, apoi demonstraţia. Concluzia e că rămâne doar întrebarea. Nu vreun răspuns adevărat. Şi totuşi, pentru fericirea viitoare, noi nădăjduim în necuvinte, dar mai ales în Cuvânt. Dacă pentru fericirea viitoare ne rămân tot cuvintele, suntem mai cu mucigai decât florile lui Arghezi. Aş zice dinainte: Doamne, feri!