După ce-ai terminat de înghiţit, cum să mai găseşti în farfurie totul intact? Poate aşa se-ntâmplă doar cu revelaţia. O mănânci, şi e tot acolo. Cât ţine minunarea în faţa ei?
Cât ţine emoţia? Ce fel de emoţie?
*
Când am ascultat prima dată Requiem-ul lui Mozart, n-am putut schimba placa vreme de două săptămâni încheiate. Pe repeat, la nesfârşit, exasperând pe oricine prin preajmă. Am scris poezii şi m-am rugat. Două săptămâni, niciun alt fel de altă muzică nu şi-a găsit calea spre mine, ca şi cum fiecare sunet al Requiem-ului trebuia mâncat separat, cu migală, înghiţit cu încetinitorul pentru a-i simţi gustul deplin. Un soi de ritual devorator. Şi devorant.
Requiem-ul avea forţă! S-a consumat, a fost mistuit, îngurgitat, s-a transformat. Niciodată de-atunci n-am mai scris versuri ascultându-l.
**
Când am urcat prima dată la Sacré–Coeur, am stat acolo ceasuri, fără să-mi pot muta privirea de la albul acela prins în forme rotunjite şi ascuţite.
Un alb prăjit la cuptorul cerului.
Un du-te vino deplin, care nu mă importuna cu nimic. Şi cântece, care răzbăteau de pe trepte. Erau grupuri-grupuri de oameni, de pe diferite continente, care intonau diverse piese, de la muzică religioasă până la romanţe, în diferite limbi. Aşa am îngurgitat atunci Sacré–Coeur-ul, cu muzica aceea polifonică, ce nu îmi împiedica, nici stâlcea defel ruga şi contemplarea.
Niciodată de-atunci minunarea în faţa-i n-a fost la fel!…
***
Când am luat prima dată în mână Pelerinul rus, nu am putut abandona lectura nici după ce trecusem de primele 150 de pagini.
M-am ridicat într-un târziu, m-am dus să spăl vase şi le spălam cu lacrimi în ochi, spunând rugăciunea inimii. Era seară. Am adormit şi-am visat noi întâmplări ale pelerinului.
Am devorat a doua zi cartea până la capăt. O aveam acum toată, proaspătă, ca o trufanda. Completată cu istorioarele pilduitoare ale pelerinului din visele mele. Nu puteam face nimic fără să mă rog, nu mă opream din rugă nici mergând pe stradă, nici vorbind cu unii şi alţii.
Am reluat lectura Pelerinului după câţiva ani. N-a mai fost la fel de (în)minunată. Paginile acelea fuseseră devorate, înghiţite cu încetinitorul, literă cu literă…
****
Când am citit prima dată Biblia din scoarţă în scoarţă, aveam 10 ani. Cu mintea mea copilărească, mi-am făcut program să citesc cinci capitole pe zi, indiferent de lungimea lor. Fără să mă oblige cineva. Ba chiar fără să spun cuiva de ambiţiosul meu plan. Şi aşa a fost. Pe lângă Psalmul 119, am mai citit 4 în aceeaşi zi… Adormeam şi mă trezeam cu ea la căpătâi, pe noptieră. Cât am plâns că Avraam l-a legat pe Isaac pe altar să-l jertfească! Copilul din mine se împotrivea cu toată forţa gestului lui. Şi cât de mare a fost bucuria că îngerul l-a oprit! Îngerul era pe-o minte cu copilul ce eram!…
Am devorat-o atunci, la 10 ani, literă cu literă! Şi-am continuat mai târziu, an de an.
Şi totuşi, farfuria e mereu plină… Şi (în)minunarea nu se sfârşeşte nicidecum, nicidecum, niciodată!
lumea adam(a)ică 
Ce frumos spui tu, A.Dama! Câte emoţii evoci aici! Iar toate aceste mărturisiri ne fac să ne amintim că fiecare avem în suflet, păstrate bine, „minunări” ca acestea, pe care am cam uitat să le înnoim amintindu-ne de ele, retrăind emoţia pe care am încercat-o atunci.
Mulţumiri pentru frumoasele evocări.
Mana nu se va sfirsi pina nu vom ajunge in Tara Promisa… si Cuvintul Lui va continua sa lucreze in noi dupa nevoia fiecaruia pina ne vom duce la El… Ce bine ca nu se termina , nu se uzeaza, nu-si pierde importanta, taria sau frumusetea!!!
Alex, aş fi vrut să fie mai mult decât evocări! Să se prindă diferenţa dintre emoţie în faţa artei şi înminunarea în faţa revelaţiei.
Rodica, mă gândeam chiar scriind cele de mai sus că venim cu stări diferite în faţa Revelaţiei, dar în momentul în care sabia desparte sufletul de duh, ce mai contează emoţia? Contează doar înnobilarea pe care o lucrează în noi!…
(în)minunarea 🙂
Nu ştiu. Cred că vine de undeva.
O sursă. Sau o Sursă. 🙂
Ca apa vie după care nu îţi mai e sete niciodată…
Foarte interesant.
Încercam să-mi amintesc secvenţe similare. Ştiu că prima dată când am văzut The English Pacient m-a impresionat foarte tare şi am simţit acut tragedia personajelor principale. Chiar dacă era un film lung. Când l-am revăzut, mă întrebam dacă sigur e acelaşi film. Nu-mi mai părea atât de interesant, atât de fascinant, atât de profund. Mi-a părut surprinzător de comun. Şi regretam.
Multe din scrierile romanesti …ale copilariei…cum ar fi „La Medeleni”… le-am dorit asa de mult. Acum citiva ani, cineva mi-a trimis cartea…si n-am putut sa citesc decit citeva pagini si-mi pare rau ca le-am citit si pe alea; ca m-am simtit atit de dezamagita.
Ma gindesc ca nu operele respective s-au schimbat, ci noi ne-am maturizat si am depasit acea faza. In ce priveste Biblia, ea este o carte atit de versatila, ca este pe intelegerea unui copil si pe intelegerea si inca uimirea unui doctor in teologie… si ea se lasa descoperita unui om simplu si ii face creierii ghem unui om foarte inteligent… pentru ca e scrisa de un autor Divin… omnipotent, omniprezent… si nu stiu cum i-as spune cuiva care se poate adresa cu aceleasi cuvinte intregii lumi si sa-i dea totusi fiecaruia in parte o bucatica dupa nevoia personala…
Ce mister este Cuvintul Lui!…
Si pe mine m-au fascinat mult: Pelerinul rus, Patericul egiptean, cel romanesc sau Filocaliile. Am practicat si inca mai practic, in perioadele mai tulburi, Rugaciunea lui Isus, care are un efect incredibil de linistitor asupra spiritului.
Am descoperit apoi Biblia si m-a patruns la inima maretia dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Ma aflu in fata unui pas decisiv pe care simt si stiu ca trebuie neaparat sa-l fac. Rugati-va pentru mine!
Pingback: Articole interesante pe bloguri, 9 -15 martie « Stiri Crestine - Fii un crestin informat!
unPic-ule, sigur de la Sursă. Sinonimă cu Izvorul. :)Ştii că izvorul e un fel de perpetuum mobile?…
Îmi place că ai ales un film, Camix! Eu am mers pe exemple livreşti, melodice sau… monumentale. 🙂 Dintre filme, m-a fascinat în repetate rânduri „Regele pescar”, cu Robin Williams. Nu stiu dacă am apucat să ajung la saturaţie văzându-l…
Rodica, mi s-a întâmplat şi mie cu cărţile copilăriei, să nu mă mai impresioneze când le-am reluat 15 ani mai târziu. Şi e limpede că percepţia noastră asupra lor face diferenţa. Poate asta s-ar putea formula eclesiastic: „orice lucru, El îl face frumos la vremea lui”. I-a trecut vremea, i s-a dus şi frumuseţea.
Dar frumuseţea Lui nu (se) trece!…
Tiberiu, bine-ai venit! Mă bucur că El găseşte pentru fiecare reţete ca să le învioreze inima!
Cât despre rugăciune, cei care vin aici sunt, în general, oameni care o practică. Totuşi, nu am mers pe ideea de a lansa subiecte de rugăciune. Trebuie că există site-uri şi pentru acest scop! 🙂
🙂
Perpetuum mobile
Bunicul ştia o poveste („reală” :D) tare interesantă. Tati îmi spunea că nu se poate… Totuşi mi-a făcut nişte schiţe de eventuale realizări. Când le-am văzut aveam deja tot ce-mi trebuia să visez că o să-mi deschid fabrică.
Îmi plac două variante:
1. Sau a găsi un perpetuum mobile e posibil. => 1.a. bunicul avea dreptate. 🙂
1.b. Îmi place exemplul cu izvorul.
2. Sau e imposibil. => E Cineva care nu a pornit un perpetuum mobile, ci a ales să investească clipă cu clipă câte un pic din resursele Lui. Câtă dragoste!
(Am uitat…)
2. => Îmi place exemplul cu izvorul. 🙂
unPic-ule, ce matematică faci tu aici? Rezultă că bunicul avea dreptate şi că există o Sursă care nu Se epuizează, ci izvorăşte continuu de la Sine. 🙂
Am citit cu atentie blogul tau. Si imi rasuna un singur cuvant in cap: BEATITUDINE.
Da, este minunat sa poti simti asa ceva, este minunat sa poti identifica emotia intr-o carte, excursie, film sau orice altceva aparent banal, dar in care tu iti regasesti intreaga fiinta.
Ce am fi fara muzica? Ce am fi fara idei? Ce am fi fara explorare si fara curiozitate? Doar niste biete animale. Starea de beatitudine este un dar de la Dzeu prin care noi oamenii devenim superiori animalelor… sau mai stii, poate si ele or simti asa, decat ca nu pot sa cuvante…:)
Ma bucura mult blogul tau, constat ca nu sunt singura.
Submit chiar preferintelor tale, in ideea ca muzica clasica este un pansament al sufletului, iar Biblia,un ghid spiritual pt viata pe care trebuie sa il avem in suflet pana la sfarsitul ei, fie de am fi citit doar o data… Locurile frumoase in care am fost trebuie sa marcheze ceva in noi, caci ne-am lasat o mica bucatica de suflet in fiecare loc dragut pe care l-am vizitat, fie ca e Sacre Coeur (sa imi fie rusine… e sg obiectiv unde nu am ajuns in Paris :(..), sau Tour Eiffel, sau London Eye…
Ehe… azi sunt vorbareata rau (de fapt am o stare prea buna ca sa incep treaba si incerc sa mai aman momentul:)… dar un lucru e sigur…
Cat avem emotii, e semn ca traim. Avem puls. Nu suntem morti vii.
Pupici!
Good point, Sunnymorning, în privinţa emoţiei care trebuie trăită atunci, acolo, la faţa locului, pe moment! Dacă suntem indiferenţi faţă de ce e înaintea, în spatele, în dreapta ori în stânga noastră, atunci e ca şi cum n-am trăit acel răstimp. Când suntem prezenţi, cu emoţiile noastre, fie pozitive, fie negative, e ceva ce se adună, se întipăreşte în memorie, se clădeşte, devine istorie personală cu drepturi depline. 🙂
Dacă vei mai avea ocazia să ajungi la Paris, să nu ocoleşti Sacré-Coeur! Trebuie (de)gustat! 🙂
o emotie artistica ramane o deschidere spre inchidere, o traire religioasa este o deschidere spre deschidere. emotiile firesti ajung la saturatie, trairile religioase sunt intr-o deschidere absoluta.
Coralia, îţi mulţumesc! Ai formulat foarte exact şi convingător. Nu-mi rămâne de adăugat nimic. Eventual, dacă apelez la forurile superioare 😀 : „a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
Pingback: requiem de mai | lumea adam(a)ică