(im)Pecabilul Iosif

Am auzit de nenumărate ori povestea lui Iosif cel impecabil, beneficiind de un spor de iubire din partea tatălui, de Iosif cel vizionar, vândut de fraţii săi şi întemniţat pe nedrept, de Iosif cel virtuos, iubitor de Dumnezeu, de Iosif cel stăpân peste Egipt…

Mai rar se aduc în atenţie alte aspecte din povestea lui, cum ar fi felul în care şi-a tratat fraţii din momentul în care i-a văzut pentru prima dată după mulţi ani, venind să cumpere bucate şi bunăvoinţa egiptenilor, până când li s-a descoperit cine era cu adevărat. Iosif a construit veritabile scenarii pentru a-şi ascunde identitatea, minţind după cum cerea strategia şi obligându-i  şi pe oamenii din subordinea lui să mintă.

Ne e la îndemână să îl luăm ca exemplu pe Iosif cel care fuge de ispita cărnii şi îşi lasă haina în mâinile nevestei lui Potifar, pe Iosif tălmăcitorul de vise, dar la fel de bine ar trebui să ne oprim şi asupra lui Iosif mincinosul, prefăcutul, instigatorul la minciună – pecabilul Iosif.

În toată această reţea de strategii folosite pentru a nu-şi dezvălui identitatea, Iosif devine un scenograf redutabil. În plus, el e şi actorul de pe scenă. Iosif manifestă în mod voluntar o duplicitate în care excelează şi pe care o întreţine vreme îndelungată, nu doar pentru o scenă izolată.

Iosif este un prefăcut: de faţă cu fraţii săi, e omul rău, fără inimă, fără emoţii, imposibil de înduplecat, care-i face mincinoşi, care-şi foloseşte puterea pentru a-i umili şi înfricoşa, şi chiar pentru a-i lipsi de libertate.

Nu degeaba s-au plâns fraţii lui tatălui: Omul acela (…) ne-a vorbit aspru şi ne-a luat drept iscoade (Gen. 42, 30). Simeon este pus în lanţuri şi întemniţat la porunca lui.

Însă, în odaia în care se retrage, îl vedem pe Iosif cel sufletist, dând frâu liber emoţiilor şi plângând. 

Cu toate că înţelegea perfect ce vorbeau fraţii lui între ei, se preface că nu-i înţelege şi poartă dialogul cu ei printr-un translator: Ei nu ştiau că Iosif îi înţelegea, căci vorbea cu ei printr-un tălmaci (Gen. 42, 23).

Iosif e mincinos. Scenariul pe care îl regizează în interacţiunea cu fraţii săi îl obligă la minciună. În fond, jucarea oricărui rol implică minciuna. Şi duplicitatea. Însă Iosif foloseşte o serie de resurse pentru a conferi deplină credibilitate personajului pe care îl joacă.

Beneficiind de avantajul ascunderii, oferit de costumaţia lui de egiptean – care funcţionează exact ca masca într-un spectacol -, el apelează la serviciile oamenilor aflaţi în subordinea sa, pentru a face ca spectacolul să fie cât mai real.

Pe lângă minciuna că fraţii lui Iosif ar fi furat argintul şi paharul acestuia, economul trimis să alerge după fraţii lui Iosif mai face o precizare, şi anume, că paharul respectiv era folosit de stăpânul său la ghicit: De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? (Gen. 44, 5).

Ghicirea în pahar, adică lecanomanţia*, ca orice formă de ghicire, este prohibită în legea dată mai târziu evreilor. E surprinzător cum îşi arogă Iosif exact astfel de atribute, Iosif cel impecabil: Ce faptă aţi făcut? Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească? (Gen. 44, 15).

Iată-l aşadar pe Iosif în ipostaze pecabile. Îşi urmăreşte cu conştiinciozitate agenda, îşi umileşte fraţii, le pune în cârcă vini pe care nu le au, bagă groaza în ei, îi aruncă în temniţă, se preface şi minte, instigându-i la minciună şi pe oamenii din subordinea lui.

(im)Pecabilul Iosif ne aminteşte însă de Singurul în adevăr Impecabil.

__

*”Lecanomanţia este divinaţia cu ajutorul vaselor. Practica respectivă constă în urmărirea atentă a figurilor pe care petele de ulei le alcătuiesc pe suprafaţa apei dintr-un vas, care poate fi şi un pocal” (LXX, p. 155).