Nu scriem tratate despre obiectivitatea sau subiectivitatea spaţiului, dar putem să facem o mică oprire la staţia pustietăţii.
De o parte, există cei care se retrag în pustie pentru a se apropia de Dumnezeu, dar acolo se întâlnesc şi cu diavolul. De altă parte, sunt cei care se izolează în mijlocul mulţimii, însă această autoimpusă punere deoparte poate fi mai mult sau mai puţin utopică. Istoria invadează şi pustia, ca şi spaţiul aglomerat. Iar istorie înseamnă prezenţa răului.
Iată un fragment din convorbirile lui Sorin Dumitrescu cu părintele Dumitru Stăniloae:
Pr. D.S. – (…) Cei răi pot să ucidă, să facă câte şi mai câte, dar mai sunt şi cei buni care-i opresc, şi nici ei nu pot face atâta cât ar trebui. Sunt unii care se retrag în pustie, nu le-a mai trebuit nimic din toate acestea.
S.D. – Un prieten de-al meu susţine un lucru destul de neaşteptat, anume că spaţiul pustiei moderne este tocmai spaţiul blocurilor, al marilor cartiere din beton.
Pr. D.S. – Da, dar este o pustie fără pic de spiritualitate.
S.D. – Pustia avea spiritualitate?
Pr. D.S. – Da, avea.
S.D. – Care era făcută de aceşti monahi, de aceşti pustnici?
Pr. D.S. – Era o pustie a omului liber, care vrea să se perfecţioneze, să se înalţe, care nu vrea să convieţuiască cu cele rele din istorie. Se ducea să stea numai cu cele bune. Pe când în bloc, vrând-nevrând, trăieşti cu unii mai buni şi cu unii mai răi. Pustnicii făceau aşa-numita rucodelie, lucru de mână. Luau crengi, împleteau din ele coşuri şi le vindeau. Să aibă ce să mănânce, dar să dea şi altuia, să nu primească de la altul. Or astăzi e invers. Călugărul nu ştie cum să obţină de la altul, pe motiv de pomenire, daruri. Şi fiecare vrea să-l înşele pe altul. Dar sunt şi oameni care merg foarte departe în bunătatea lor, cărora nu le trebuie nimic, care sunt fericiţi să dăruiască. Dar tot în istorie trăiesc şi ei. Istoria e un câmp relativ, şi nu putem spune că un preot nu trebuie să fie în istorie. Ba da, să fie, să-i ajute şi pe cei de acolo să fie mai buni. Să ajute istoria să nu meargă până la sălbăticie totală. (7 dimineţi cu părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, pp. 52-53.)
Am colorat părţile care m-au interesat. O primă explicaţie pentru retragerea în pustiu a celor buni ar fi că nu pot opri răul, care e excedent în viaţa de zi cu zi, şi atunci se retrag într-un altfel de spaţiu, unde toate funcţionează după alte reguli, asupra cărora sunt mai în control.
Pustia nu este, în schimb, un spaţiu pur, nu este prin excelenţă un spaţiu sanctic. Diavolul Îl ispiteşte pe Isus în pustie. Iar Wurmbrandt scria în cartea sa Cu Dumnezeu în subterană, că diavolul intra şi în celula întunecată pentru a-l ispiti. Dracul n-are probleme cu spaţiul, ci cu cine populează spaţiul. Că dacă n-are în cine să stea, într-un trup, n-are suport, e gol şi fuge de goliciunea lui. E drept că dracii nu se simt confortabil în pustiu, le place aglomeraţia, hoarda, mulţimea, de aceea Îi cer în repetate rânduri şi lui Isus să nu-i izgonească în pustie. Mai bine în porci, adică într-un trup, fie şi de animal, dar nu în pustiu.
Interlocutorul părintelui Stăniloae mută însă atenţia într-o altă direcţie: spaţiul gregar ca echivalent al pustiei, ca o răsturnare topică valabilă pentru omul modern.
Aici, răspunsul părintelui ar trebui disecat. Pustia blocului e lipsită de spiritualitate, pe când pustia anahoreţilor e încărcată de spiritualitate?
Să ne gândim! Blocul e un topos al aglomeraţiei umane, adică exact opusul pustiei. Contradicţia e evidentă. Faptul că acest topos ar fi complet lipsit de spiritualitate e amendabil.
Spiritualitatea unui spaţiu nu e dată de numărul de pustnici care îl populează. Sau e dată? Numai în măsura în care omul duhovnicesc e un pustnic, indiferent de spaţiul geografic, fizic, real în care se află, indiferent dacă e singur sau într-o mare mulţime de oameni. Şi atunci aceste delimitări topice sunt superflue.
În următoarele explicaţii, părintele Stăniloae revine la ideea că monahul se sustrage relelor lumii, pentru a se înconjura de cele bune în pustie. Dar, în acelaşi timp, el nu scapă istoriei, fiindcă, pentru a-şi câştiga pâinea, împleteşte nuiele. Coşuri de nuiele contra hrană. Adică troc. Adică istorie. Adică rău, fiindcă răul şi istoria sunt inseparabile.
Am amendat aşadar ideea că blocul ar fi o pustie modernă. Dincolo de contradicţia aglomeraţie / solitudine, cred că oamenii duhovniceşti sunt duhovniceşti şi în singurătate, şi în mulţime.
Şi încă ceva. Dacă omul care se retrăgea în pustie o făcea pentru a se perfecţiona şi a se înălţa, oare aceste eforturi, aceste întreprinderi nu sunt cu putinţă în spaţiul aglomerat?
lumea adam(a)ică 
Calugarii care au fost in pustie au pierit acolo ori s-au intors in lume devenind adevarati magneti pentru oameni, cei mai multi locuitori ai blocurilor impersonale si cenusii. Din suflete pustii nu se poate naste dorinta de a intalni spiritualitatea si vorba care inalta. sau…poate ca da, cu timpul si cu ingaduinta lui Dumnezeu.
Nu blocul este o pustie, nu oamenii care-l locuiesc ci insasi organizarea sa, lipsa intimitatii, a respectului, a grijii… sus, jos, in fata, in spate, la stanga, la dreapta, cand deschizi fereastra, cand iesi pe usa… nu e nemarginirea care te lasa cu tine insuti, ci e mereu ceva care te impiedica sa privesti spre interior. Efortul e la fel de mare si oarecum… etajat.
Si monahul si locatarul au ispitele, incercarile si obligatiile lor; sunt de alta natura, nu se pot compara. De aceea nu poti trai ca un calugar intr-un bloc si ca un locatar intr-o manastire.
Omul e cel care face ca blocul sa fie un spatiu de manifestare a spiritului gregar sau dimpotriva, o casa. Am vazut blocuri curate, luminoase, cu flori, fara mirosuri. Si am vazut blocuri puturoase, paraginite, urate, fiindca le lipsea grija, gandul, fapta celor care il locuiau (pardon, am fost gata sa spun insufleteau).
Intrebarea pe care mi-o pun adesea este de ce nu se rasfrange si asupra „cetatii” gandul bun, ideea buna a oamenilor care au acest dar, al induhovnicirii. Eu cred ca este datoria lor sa marturiseasca, sa fie prezenti, sa insufleteasca, sa strige adevaruri, sa isi asume, sa incerce sa anime pustiul din cetate. Altminteri este doar lupta cu propria pustie, pozitionata, circumstantial, intr-un desert efeciv, intr-un bloc comunist sau intr-o vila de cartier rezidential.
Excelent articol, A.Dama! Iar titlul dă singur multe răspunsuri. Trăim în spaţii aglomerate, dar, deşi ne înconjurăm de mulţi oameni, ne încearcă tot mai acut sentimentul singurătăţii, lipsa de comuniune cu ceilalţi. Ceea ce duce la izolări adesea aberante. Îmi vine în memorie întâmplarea prezentată cândva la ştiri cu bătrânul mort de câteva luni în apartament şi „descoperit” …mumificat de către vecini!! Care până atunci nu băgaseră de seamă absenţa bătrânului! Iar unii nici nu-l cunoşteau!
La gândurile de mai sus mă întreb cum am putea înţelege vorba aceea: „omul sfinţeşte locul”. Şi pustia… şi aglomeraţia. Cu simpla sa prezenţă, atunci când este „purtător de har”, sfinţeşte locurile. Sau le maculează cumplit!
Eu am ales să părăsesc de câţiva ani „pustia blocului” şi să trăiesc în liniştea curţii, cu picioarele pe pământ, cu multă natură în jur şi animale pe lângă casă. Am căutat mai multă linişte. Nici aici nu este deplină, dar mă bucur că noaptea pot să văd cerul limpede şi stelele, iar ziua copacii, iarba, florile… E o „pustie” frumoasă.
Dragă IleF, îmi place că tu vii cu o perspectivă mai pragmatică decât ce-am avut eu în vedere în articol. Îmi plac completările. 🙂 Da, limitarea orizontului la bloc ne obligă să privim la detaliul din stânga/dreapta, că ne lipseşte zarea, în termeni blagieni – zariştea cosmică. Se poate că tentaţiile imediatului sunt mai numeroase în spaţiul aglomerat, însă nici în pustie nu e suficientă deschiderea pentru a ne obliga la „gândirea la cele de sus”. Lipsa confortului, ne întoarce automat către imediateţea de care am fugit.
Da, ai remarcat că şi într-o vilă rezidenţială poate fi la fel de pustiu ca într-un bloc aglomerat. În fond, fiecare trebuie să facă efortul situării faţă de Dumnezeu. Şi asta, indiferent de concreteţea geografică. E o alegere până la urmă. El oricum e de faţă, că nu-L putem alunga, dar suntem noi de faţă cu El? Asta înseamnă trăire spirituală, să faci totul ca şi cum faci de faţă cu El.
Dacă aş crede că nu există oameni de acest fel, care să reverse în afară prezenţa Lui pe care o gustă din plin… m-aş duce pe pustii. 😀
De fapt, sunt în pustie!…
Alex, ai atras atenţia asupra unui aspect important: lipsa de interes pentru celălalt. Şi, culmea, lipsa vizibilităţii într-un spaţiu aglomerat. Oameni care dispar definitiv şi… nimeni nu le simte lipsa. Cantităţi neglijabile. O cifră în plus în catastife. Da, e un puroi al societăţii că mergem înainte fără să ne vedem la faţă, iar de când cu internetul acesta, se vor înmulţi morţile nebăgate în seamă. Aşa zic eu.
Iar referitor la „pustia frumoasă” pomenită de tine, eu zic că acolo unde este El, cum să mai fie pustiu? Hm, hm.
A.Dama,
Cred ca merita studiata si aprofundata parerea lui
Nicolae Steinhardt despre pustietate:
Sfinţenia nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii. Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2, 20-23.)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).
De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sînt doar treptele dintîi ale Scării, sînt simple gymnofisii yoghine.
Pingback: Articole interesante pe bloguri 15-22 februarie 2009 « Stiri Crestine - Fii un crestin informat!
Academicianule,
Steinhardt vorbeşte din experienţa lui. Dar e bine că l-ai adus în acest context. Cele scrise de tine mi-au evocat alte 2 situaţii: de o parte, Meletie al Antiohiei care îi cere omului să se dezlege de zid versus preotul Corogeanu şi măicuţa Irina; de cealaltă parte, sfântul din obşte de care vorbeşte Steinhardt şi fericitul Vasile din Moscova, care umbla gol şi în lanţuri, indiferent de temperatura de afară… şi indiferent de audienţă.
pustia calugarilor este incarcata de spiritualitate fiindca este o pustie asumata spre slava lui Dumnezeu, pe cand pustia blocului nu e incarcata de spiritualitate fiindca e doar o aglomerare de persoane care au ca obiectiv sa locuiasca, nu sa se sfinteasca.
„Pustia” calugarilor era (si este)prielnica sfintirii fiindca intotdeauna in natura si in liniste esti mai aproape de Dumnezeu, pe cand galagia, mizeria, aglomeratia si betoanele din orase tulbura si obosesc sufletul.
Irina, oare când le-a cerut să fie sfinţi: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!”, această poruncă presupunea şi retragerea lor într-un spaţiu propice sfinţirii? Sau sfinţii Lui trebuiau să meargă între oameni şi să-i îndemne să privească spre Împărăţie, nu spre cele trecătoare. Între oamenii de rând, oare mai puteau ei fi sfinţi?
Da, teoretic, aşa este cum scrii tu. Când nu există obstacolele specifice peisajului urban, Dumnezeu pare mult mai „tangibil”. În pustie, sfinţii Lui se apropie de El şi renunţă la alte beneficii pe care le-ar avea între oamenii de rând. Însă întrebarea rămâne: e cu putinţă să fii sfânt, să trăieşti o viaţă sfântă şi în furnicar, în viermuială, în aglomeraţie?
Şi Isus S-a retras în pustie, dar a şi dat piept cu mulţimile. Când a fost vindecată femeia cu scurgerea de sânge de 12 ani, El a întrebat: Cine s-a atins de Mine? Iar ucenicii s-au scandalizat: Nu vezi ce înghesuială e aici, Tu mai întrebi cine Te-a atins? Da, acolo în mulţime, ceva a funcţionat după un principiu pe care El în cunoştea şi re-cunoştea.
De obicei „pustia” reprezinta doar o perioada in viata sfintilor, fiindca sfintii intotdeauna au fost cautati de oameni, chiar si in pustie.
Este cu putinta sa te indumnezeiesti oriunde, daca te ajuta Dumnezeu, si daca vrei si tu. Fiecare are calea lui, nu se pot mantui toti in pustie, si nici toti in orase. De ex. Sfantul Ioan de Kronstadt (1829 – 1908) a ajuns sfant slujind in Kronstadt-portul militar al Sankt Peterburgului, deci intr-un oras foarte aglomerat.
Da, Irina, sunt căutaţi de oameni şi în pustie aceşti tânjitori după Dumnezeu şi după prezenţa Lui, aceşti doritori de sfinţire. Partea a doua a comentariului este un răspuns necesar. Fiecare ar trebui să se silească la o viaţă sfântă, indiferent de locul în care se află. Aşa să ne-ajute!