Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul


Pomenirile, comemorările sunt sărbătoreşti. Aducerile aminte la răstimpuri regulate îşi au relevanţa lor ceremonială.

Chiar dacă nu îmbrăcăm haine festive, chiar dacă nu arborăm un zâmbet sau o mină sărbătorească până dincolo de obraji… ori de tâmple, această pomenire a mamei, a faptelor ei izvorâte dintr-o credinţă încrâncenată, aproape de puritate, se vrea o mărturie in aeternum.

S-au făcut 15 ani de când Ea nu mai e. Însă între ea şi Ezechia s-a creat o legătură vizavi de acest număr.

Când eram copii, anul 2000 ni se părea imposibil de conceput, atâtea zvonuri apocaliptice ne trecuseră pe lângă urechi! Şi, oricum, ce conta anul 2000, când prezentul nostru era atât de intens, important, adevărat, dens?

Se făcea că în familie se mai născuse un copil. Al treisprezecelea: o fată frumoasă, cu ochii mari, albaştri, cu părul blond, căreia părinţii îi dădură un nume de floare primăvăratică… Pentru noi, copiii, momentul cel mai interesant era când ajungea bebeluşul de la maternitate acasă şi începeam să (re)facem lista preferinţelor. Cine pe cine preferă? Asta însemna că, din acel moment, urma să ne ocupăm îndeosebi de preferatul nostru: să-l hrănim cu biberonul, să-l scoatem la plimbare, să-l luăm în braţe când plânge, să-i schimbăm scutecele. Era ca un angajament pe termen lung…

Însă nu trecu multă vreme şi preocupările noastre obişnuite suferiră modificări importante. Mami era foarte bolnavă, iar medicii nu îi mai dădeau şanse. Corpul ei era slăbit după atâtea naşteri şi nu se mai putea împotrivi bolii.

Trebuia acum să ne împărţim cu mai multă grijă sarcinile de peste zi. Să preluăm activităţile ei, fiindcă ea nu se mai putea ridica din pat. Gătitul, spălatul, cumpărăturile, statul la cozi, îngrijirea celor mici, curăţenia casei, toate trebuiau asigurate.

În privinţa însănătoşirii Ei, eram – din nou – la cheremul credinţei. Ne-am rugat să nu o ia de la noi! Ne-am rugat să îi mai îngăduie o vreme, să mai avem cui spune „Mamă!” Însă ştiam că răspunsul nu putea veni de la medicii care depuseseră armele… Totul depindea de intervenţia Lui miraculoasă şi de voia Lui suverană.

Atunci s-a întâmplat că a venit în familia noastră un om al lui Dumnezeu. El a intrat împreună cu tata în camera în care zăcea mami pe pat şi au stat de vorbă multă vreme, apoi s-au rugat pentru însănătoşirea ei.

Când omul acela al lui Dumnezeu a deschis Biblia, pasajul care-i stătea în faţa ochilor era cel din Isaia 38. Iar în versetul 5, scria aşa:

Du-te şi spune lui Ezechia: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: ‘Am auzit rugăciunea ta şi am văzut lacrimile tale. Iată că voi mai adăuga încă cincisprezece ani la zilele vieţii tale.'”

De neînţeles, de neconceput, dar omul acela i-a spus apoi mamei exact aşa:

– Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre şi ale copiilor şi va face pentru tine ce a făcut pentru Ezechia!

Apoi şi-a luat haina şi a plecat.

Am dat buzna în camera părinţilor, iar când tata ne-a spus ce s-a întâmplat acolo, ne-am privit unii pe alţii îndelung, fără să putem îngăima două vorbe. Am rămas nemişcaţi, într-o tăcere contemplativă, în care, de o parte, Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru promisiunea Lui, pentru promisiunea că mami va mai primi cadou 15 ani – aşa am „tradus” noi vestea pe înţelesul nostru -, iar, de altă parte, ne ispitea necredinţa, fiindcă mami nu părea să se simtă deloc mai bine după ce omul acela al lui Dumnezeu a plecat de lângă patul ei.

***

Şi totuşi, mami s-a făcut bine, s-a ridicat de pe patul de suferinţă şi a continuat să ne poarte de grijă, să ne asculte ofurile, să ne înveţe, sa ne mustre, să ne gătească bunătăţile pe care numai ea le ştia găti şi să ne oblojească atunci când eram bolnavi.

Au mai urmat fraţii cu numerele 14, 15 şi 16… Până s-a (de)săvârşit pătratul perfect!

***

Şi a venit 19 ianuarie. Sora mea cu ochii mari, albaştri a împlinit 15 ani.

Iar câteva zile mai târziu, pe 29 ianuarie, inima mamei a încetat să mai bată. Cadoul de… 15 ani s-a săvârşit şi el.

Pomenirea ei se vrea o mărturie in aeternum. Despre oamenii exemplari trebuie să scriem! Iar Ea a fost încă un mod uimitor al Lui de a ne şopti la ureche că ne iubeşte!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De miraculis, De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

22 de răspunsuri la Din miracolele copilăriei mele (8) – Cadoul

  1. Nar zice:

    Ai tu un dar special de a ne transpune la fata locului 😉 Deja va vedeam pe voi, astia mai mari analizind bebelasul. Oare ce anume va facea sa va alegeti preferatul? Ochii albastri??? Zimbetul??? Bine ca erau destui din care sa tot alegeti. Imi place cum ai descris, pentru mine retrairea lor are inca o greutate prea mare… cuvintele nu ar putea sa o cuprinda, mai las anii sa treaca. Mi se face dor…

  2. Alex zice:

    Ce frumoase cuvinte! Emoţionante gânduri. Cutremurătoare amintiri…
    Dumnezeu să o odihnească întru fericirea cea veşnică pe mama ta, A.Dama! Veşnică să-i fie amintirea în inimile voastre – „roadele” frumoase ale unei fiinţe care a rodit atâta viaţă.
    Ai dreptate, despre oamenii exemplari suntem datori să scriem, să glăsuim înaintea celorlalţi pentru ca toţi să luăm aminte la aceste pilde de viaţă.
    Bine ai revenit aici, A.Dama! Ne-a fost dor de cuvintele tale.

  3. Camix zice:

    Emoţionantă experienţa. Te împinge la a nu renunţa niciodată, la a crede cu toată puterea, la a merge contra uraganului.

    Îmi doresc să fii alinată!

  4. A.Dama zice:

    Dragă Nar, bine-ai venit! Nu ştiu dacă reuşesc să redau atât de bine aceste amintiri! Eram şi eu mică… Însă esenţa e mereu aceeaşi. Credinţa face cu putinţă împlinirea miracolului. Ne-am bucurat de Ea, iar Cerul s-a bucurat şi el să o primească!

    Cum îi alegeam pe cei preferaţi? Nu ştiu exact. Poate linia brunetă alegea linia brunetă, iar cea blondă linia blondă. 😛

  5. A.Dama zice:

    Alex, mulţumesc! Tu mereu găseşti cuvinte de pace. M-am simţit datoare faţă de Ea să nu las aceste zile fără o pomenire citibilă…, „audibilă”. Mi-aş dori să se spună despre noi când nu vom mai fi că am călcat pe urmele Ei.

    În rest, voi fi din când în când pe-aici. Asta nu înseamnă că nu vă iau în inima mea când lipsesc. 🙂

  6. A.Dama zice:

    Camix, mulţumesc pentru participare! E bine să te ştie omul pe-aproape! 😉 Să vezi că în loc de „alinată”, am citit „alintată”. Ce ţi-e şi cu literele astea? Când sunt în plus, când în minus! Dar mergem înainte, chiar în contra uraganului, vorba ta. 🙂

  7. Camix zice:

    Păi, ştii cum e, alinatul merge mână-n mână cu alintatul. 😀 Consideră că ai 2 în 1.

  8. Rodica Botan zice:

    Ce exemplu fantastic de credinta…”o incredere neclintita in lucrurile care nu se vad”…E mare lucru sa casti gura si sa spui …”cred”…

    Iar sub alt aspect, ma gindesc, cit de pustie e lumea fara mama…si cit de mare e dorul dupa ea…

  9. ilef zice:

    Bine ai revenit. Era si timpul!
    Dureroase cuvinte, la fel ca amintirea, la fel ca gandul si ca inchipuirea. stiu doar un lucru: cand mama ti-e bolnava, te indoi de durere. si daca esti in genunchi si ramai astfel in rugaciune si lacrimi, Dumnezeu te aude si te ajuta. Si pe mine m-a ascultat si mama imi face inca branzoici. Lui Ii multumesc azi in fiecare dimineata, iar atunci cand deznadajduiesc, imi amintesc ca este acolo, ca L-am simtit si mi-a vorbit. Numai gandul ca azi as fi putut avea doar amintiri imi arata ca disperarea si tristetea trebuie lasate pentru lucrurile cu adevarat importante.
    E ciudat…mama ta a plecat si au fost atatia ochi sa o planga si sa-si aminteasca…mama mea, din 3 copii, a ramas doar cu 1. O pereche de ochi, cat 16 perechi de ochi, sau cat 17…durerea gandului la fel de mare ca cea a faptului; 1 egal cu mai multi, intr-o matematica bizara

  10. A.Dama zice:

    Camix, chiar m-a amuzat aplicarea sloganului comercial la jocurile de cuvinte…

    Înfăşat şi înfăşcat. 😉

  11. A.Dama zice:

    Rodica, ştiu că unii nu au amintiri atât de plăcute despre mame, despre părinţi în general. Pe când scriam unele întâmplări din copilărie, un comentator a socotit că eram cam „răsfăţaţi”, dar habar nu are nimeni ce înseamnă să creşti într-o astfel de familie, care sunt nevoile şi materiale, şi afective, şi spirituale… asta pot şti îndeosebi cei care au trecut pe-acolo. Oricum, cred că acel comentator se referea la faptul că părinţii erau părinţi adevăraţi din toate punctele de vedere. Evident că sunt şi părinţi de care copiii nu pot asculta, fiindcă aşa e conduita lor… defectuoasă.

    În orice caz, ştiu că nouă ne e foarte greu fără mami, fiindcă ea mereu ne-a susţinut în rugăciune şi cu tot ce putea ea să ne ofere. Şi-ar fi dat viaţa pentru oricare dintre noi în orice moment!

  12. A.Dama zice:

    IleF, nu ştiu dacă era timpul! Dar ştiu că a meritat să scriu articolul ca să citesc comentariul tău!:) E impresionant că El a ales să acţioneze aşa pentru binele tău! Ca ochii tăi, cât 16 perechi laolaltă, să clipească de bucurie, după ce i-au spălat lacrimile!… Matematica asta uneori e arbitrară. E forţată de miracol să dea alte egalităţi decât cele „standard”. De exemplu, din 5 pâini şi 2 peşti se satură mii de oameni şi se adună şi resturi… Aşa şi cu matematica ochilor celor pe care îi iubeşte!…

  13. Sunt minuni pe care, pur și simplu, nu le poți explica, tălmăci sau cântări (o fi adevărat? n-o fi?) Le trăiești, le aprofundezi, le retrăiești și le dai mai departe. Și taci. Asculți, te minunezi, te înfiori, și taci adânc în tine. Efectul unor asemenea trăiri niciodată nu se pierde. E la aceeași intensitate, pentru totdeauna.
    Și totuși, uneori par încredibile, DAR adevărate!

  14. brd zice:

    impresionant…; toti sunteti in viata? dar la credinta? (scuze sincere daca sunt prea indiscret.)

  15. A.Dama zice:

    Florentina, mi-a plăcut cum te-ai minun(e)at în cuvinte! 🙂 Şi eu cred că trebuie date mai departe, chiar dacă rişti să te socotească ceilalţi nebun, vorba poemului. 🙂

  16. A.Dama zice:

    brd,

    bine-ai venit! Da, suntem în viaţă toţi. Şi tata. Cam împrăştiaţi pe mapamond. Iar de credinţă ar trebui să dea fiecare socoteală cum stă cu ea. 🙂

  17. Miriam zice:

    Ma bucur sa te regasesc nu doar in gandurile mele, ci si in cuvintele ce ni le insiri aici ca pe niste margaritare. M-au alinat si intarit cuvintele tale, mi-au inmultit credinta… Avem atat de mare nevoie de exemple palpabile; si parca chiar ajung sa o ating cu mana pe mama ta, de departe, prin prelungirile cuvintite ce ni le aduci aici.
    Fie binecuvantate aducerile tale aminte, asa cum m-ai binecuvantat tu azi prin amintirile tale! Si fii intarita prin ele ori de cate ori alegi sa le impartasesti cu noi.

    Cu drag si dor,
    Miri care se mira de cate bogatii aduci cu tine

  18. A.Dama zice:

    Miri, uite ce arătare sărbătorească ţi-ai găsit! 🙂 E frumos să treci printre noi în haine de sărbătoare!

    Mulţumesc şi pentru binecuvântările rostite! Astea nu sunt niciodată dăunătoare în exces, nu-i aşa? Oh, fie să ţi se întoarcă şi ţie însutite şi înmiite! Iară cu credinţa, să ne tot verificăm, că după o perioadă de culme, iar ne vedem în văi adânci şi căutăm reţete… Fie să le găsim mereu!

    Cu drag, dintre milioane de fulgi,

    A.Dama

  19. cella zice:

    M-a impresionat povestea ta mai mult decat mi-as fi putut imagina!

  20. Pingback: “Așa vorbește Domnul” (2) – Fuga și leacul | lumea adam(a)ică

  21. Pingback: Cadoul meu… | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s