Am pornit-o spre gară, pe jos. Aveam cam 5 km de făcut. Autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele, dacă circulau, nu prea se vedeau. Era frig, dar nu înţepător, supărător. Şi era soare, un fel de soare îmbrăcat cu rochie de ceară.
Aveam bagaj consistent. Însă, în ciuda greutăţii lui, nu mi se părea o povară. Şi asta pentru că traversam un peisaj ce-mi amintea de „Nimic nou pe Frontul de Vest„.
Înaintam pe asfaltul străzilor fără să-l văd, cu privirea aţintită la tancurile care-mi sfârşeau linia orizontului. Dincolo de ele, nimic, nici măcar Cinema Republica, nici silueta masivă, burduhănoasă, a magazinului Central. Linia orizontului se încheia cu turela tancurilor şi căștile soldaţilor.
Tancuri şi soldaţi, într-un soi de pact al tăcerii tensionante. Fiindcă nu făceau mare lucru. Înaintau arareori, câţiva centimetri. Dar privirile soldaţilor răzbăteau ca săgeţile aprinse de sub căştile lor metalice. Dacă-i urmăreai de la distanţă, păreau nişte paiaţe, cam prea multe pentru un circ. Regizorul se-ncurcase în scenarii. Sau poate erau figuranţi, şi tot oraşul se pregătea pentru turnarea unui film de război.
Când am ajuns în dreptul primului blindat, am văzut că soldaţii opriseră înaintea mea un grup de tineri, cerându-le să nu mai meargă în gaşcă, ci să se despartă. Grupurile mari reprezentau cine ştie ce ameninţare. Pe mine m-au întrebat doar atât:
– Încotro?
Am răspuns:
– La tren, la gară.
Şi m-au îndemnat:
– Grăbiţi-vă, domnişoară, nu e bine să umblaţi singură pe străzi acum!
Deci soldaţii chiar aveau inimă.
Nu-mi amintesc dacă l-am luat în serios pe cel care-mi vorbise, nu-mi amintesc dacă chiar am grăbit pasul. La vârsta aceea nu ţi-e frică de moarte. Clujul era împodobit cu tancuri şi garoafe roşii. Garoafele erau în florării, în spatele vitrinelor, şi câte una căzută pe străzi de la vreun îndrăgostit grăbit, speriat de peisajul revoluţionar. Dar numai aşa le puteam lua: tancuri şi garoafe împreună.
Am ajuns la gară, trecând prin dreptul a zeci de blindate şi a sute de soldaţi care patrulau cu atenţia sporită, îndemnându-i pe oameni să nu mai stea pe străzi. Când am aflat că trenul avea întârziere de 80 de minute, am privit-o pe ceferistă cu ochii goi de expresie…
Era trenul care mergea spre Timişoara, unde avuseseră deja loc evenimentele din Piaţa Revoluţiei. Întârzierea s-a făcut până la urmă de 180 de minute. Atât am stat acolo, în gară, trei ceasuri, auzind o sumedenie de informaţii, cele mai multe contradictorii, spuse de oameni de toate categoriile sociale. Dar la un moment dat a răzbătut până la urechile noastre un vuiet ca de oşti în mişcare.
Am ieşit în faţa gării călcându-ne în picioare unii pe alţii, buluc, să vedem ce se întâmplă. Muncitorii de la CUG veneau cu sutele, scandând lozinci, erau ca un torent de nestăvilit, iar glasurile lor sunau agonic şi cosmic.
A t u n c i m-am î n f i o r a t cumplit.
Nu se-ncurcase niciun regizor în scenarii, nu se turna nicio peliculă despre război, soldaţii erau reali şi aveau o misiune reală. Tancurile nu erau pe post de decor în scenele filmului, ci, la un simplu semnal, puteau omorî oameni adevăraţi în cel mai adevărat mod.
Chiar dacă nu-mi era frică de moarte, m-am gândit oare ce se va întâmpla când oştile de muncitori de la CUG vor da piept cu oştile de soldaţi adevăraţi. M-a cuprins brusc un frig mortuar, pătrunzându-mi dincolo de oase.
…………………………………………………..
A doua zi, pe străzile oraşului, în faţa primăriei, mii de oameni scandau fericiţi:
DUMNEZEU ESTE CU NOI!
Şi cântau împreună colinzi de Crăciun, cântecele interzise până atunci.
lumea adam(a)ică 
Mirosea a iarna, mama facea cozonaci in bucatarie, iar eu descâlceam beteala argintie infasurata pe un fir subtire de sârma. Se cumpara la doi metri si cum faceam mereu schimb de podoabe cu verisorii mei, rupandu-le si lor cate o bucata, dadeam drumul, fara sa vreau, desirarii. Incercam sa le rasucesc din nou, dar nu mai era la fel, asa ca un capat atarna intotdeauna beteag. Mai era acolo si beteala foarte veche, incalcita in globurile din sfoara si din plastic, bomboane de ciocolata de casa facute cu un an in urma, impachetate cu atentie in hartie alba taiata suvite suvite si invelite in staniolul adunat peste an, intins cu unghia pana ii disparea orice indoitura; sau bomboane de salon, de diferite culori, tari de-ti rupeai dintii si pe care incercam sa le rontaim fara sa ne gandim vreo secunda la termenul de garantie. Iar globurile prinse cu maxima grija ca sa nu le crapam coaja, nu rezistau intotdeauna; sufeream mai ales dupa acelea “pictate manual”. Erau la fel de valoroase in schimburile dintre noi ca si “timbrele neştampi” (neştampilate).
Toata lumea aceea era in acel moment rasturnata pe covorul persian din camera mea, stropit cu sclipici de la globurile sparte si pisate, pastrat ca sa ni-l lipim pe fata si sa ni-l scuturam in par.
Mirosea a iarna si a cozonac, era bine in casa, iar intre mine si restul lumii era o usa intredeschisa. Asa am auzit, ca de departe, “Romani, sunteti liberi. Dictatorul a fugit”. Tin minte perfect ca m-am gandit “ce ciudat, film istoric acuma?”. Si mi-am continuat descâlciturile si sortarea pe care le luam foarte in serios in fiecare an. Apoi din nou “Dictatorul a fugit” si-am recunoscut vocea lui Caramitru. Fara sa ma ridic de pe covor am strigat-o pe mama “Ce teatru e la teve?”. Mami mi-a raspuns ca nu stie. Si n-a iesit dintre cozonacii ei. Cateva secunde si iar am auzit “Romani sunteti liberi. Ceausescu a fugit”. Atunci mintea mi s-a scurtcircuitat “dictatorul e Ceausescu?”. Am sarit ca un arc si am ramas cu gura cascata vazandu-i la televizor pe Caramitru, pe Sergiu Nicolaescu si pe ceilalti care aveau sa ne devina atat de cunoscuti. Am apucat doar sa strig “mami, hai, ca nu e teatru”. Si mama a venit in graba din bucatarie zicand “e divertisment de sarbatori”. Ca sa incremeneasca si ea alaturi de mine, apoi, in fata televizorului. Am vrut sa fug la vecini sa le spun, dar mama m-a oprit spunandu-mi ca poate va fi ca la Timisoara si trebuie sa stam in casa; devenise excesiv de tematoare de cand tatal meu fusese trimis pentru sase luni la Canal. Eram copil si nu intelegeam de ce i se face valiza, nu intelegeam de ce plange mama si de ce pleaca tata de langa noi. M-am culcat seara plangand, stiind ca a doua zi cand ma voi trezi el nu va fi acasa; in plus aveam impresia ca facuse ceva rau si era pedepsit. Fiindca auzisem ca alti tatici erau trimisi la Bucuresti unde era palatul din marmura si aur al lui Ceausescu si eram sigura ca cine lucreaza la canal si doarme in baraca se facea vinovat de ceva. Dar a doua zi la pranz tata s-a intors cu valiza din vinilin cafeniu pe care o tine si azi; am prins cu urechea curioasa cum ca un frate de-al lui, frizer la armata, ar fi aranjat ca tata sa nu mai fie trimis la canal si sa fie trecut in rezerva, sau cam asa ceva. N-am mai intrebat niciodata nimic, dar atunci mi s-a spus clar ca nu am voie sa spun nimanui, ca acasa mai ascultam Europa libera si spunem bancuri cu Ceausescu. “In ruptul capului”, fiindca altfel “il duce pe tati”.
Asa ca am stat amandoua speriate si contrariate la televizor. Cand tata a venit acasa, mi-a zis “imbraca-te, plecam la primarie sa vedem” Mama plangea, zicand ca se trage poate si in Oradea, ca periculos…Eu am sarit rapid, cu sentimentul ca trebuie sa particip la istorie. Ne-am intors dupa ceva vreme, eu usor dezamagita, fiindca nu ne oprise nimeni decat ca sa ne imbratiseze si sa ne faca semnul victoriei. Asa ca seara am organizat cu copiii garzi la scara, ca sa nu ne atace teroristii. Am facut doua grupuri, care trebuiau sa pazeasca intrarea in scara si chepengul de la ultimul etaj. Dar echipei de sus ii era frica, asa ca l-am legat cu un lant si-am ramas toti in casa scarii, impreuna cu cativa tatici. Drapelul caruia eu ii taiasem stema flutura la intrarea in bloc si toti purtam banderole tricolore, din fasii de panza cusute de mine in graba. Tin minte unele secvente cu lux de amanunte. Si tin minte spaima care mi-a inghetat sangele cand am vazut mortii revolutiei. Atunci am inteles ca istoria poti s-o traiesti in direct, dar poti sa mori laolalta cu ea. Si am inteles ca pericolul “sa-l duca pe tata la Canal” a trecut. Si o tin minte pe mama plangand aproape tot timpul cat a tinut revolutia. Si imi mai amintesc ca eu copil am ramas tintuita locului pe coridorul de la etajul trei, cand un vecin a iesit sa ne spuna “l-au impuscat”. Si-am intrebat doar “acuma….. la Craciun?”, cu un adanc sentiment ca ceva nu era bine. Nu trebuia. Nu intelegeam oricum pe cine a omorât Ceausescu, ca eu si prietenii mei nu stiam despre asa ceva. Dar un sentiment difuz a pus stapanire pe mine din acel moment si revolutia n-a mai fost la fel. Pana s-a terminat.
Asa ca din aceasta cauza eu cred ca nu mai are voie sa ne fie frica sa spunem ce gandim. Pentru cei care au murit atunci cand noi “ne jucam de-a revolutia” sau “o traiam si supravietuiam”.
Mi-aduc aminte ca citeam contoare pe vremea aia, aici in California. Si cum treceam de la o casa la alta in citeva dimineti la rind, nu conta ce ziar erau abonati oamenii, pe prima pagina, in toate ziarele americane, era poza lui Ceausescu si ceva vesti din Romania…nu ne venea sa credem…m-am gindit de multe ori ca Romanii n-o sa scape niciodata de Ceausescu cum nu scapa Cuba de Castro…ce mult e de-atunci…de pe vremea cind Romanii ii multumeau lui Dumnezeu pentru schimbari…si azi nu mai au nevoie de El…
Am citit cu sufletul la gură toate cele de mai sus. Şi am simţit cum mă inundă amintiri nenumărate din acele zile tare triste….
Îmi amintesc că ne-au dat drumul de la facultate mai repede decât de obicei, aşa că am apucat să ajung cu bine acasă. O tensiune teribilă plutea în aer. Oamenii erau crispaţi. Toţi ştiam că la Timişoara se întâmplă ceva rău. Dar nimeni nu spunea nimic, de teamă. Am auzit de la un coleg, şoptind cu teamă la ureche, că soldaţii şi ofiţerii din unitatea unde făcusem eu armata (la Lugoj, lângă Timişoara!) au fost cu toţi trimişi în centrul Timişoarei, contra revoluţionarilor! Am mulţumit Domnului că am scăpat mai devreme de armată, doar cu câteva luni în urmă. Dar m-am gândit şi la bieţii soldaţi care au fost trimişi acolo cu forţa. Cum să tragi în oameni?
Ca şi „ilef” povestind mai sus, şi eu am auzit de începutul Revoluţiei la Bucureşti de la televizor. În spatele blocului un om spăla maşina. La radio-ul din maşină cineva striga:”moarte dictatorului!”. Am scos capul pe geamul de la baie şi mă miram de inconştienţa acelui om. Credeam că ascultă Europa liberă. Mă duc spre televizor, obişnuit săracul cu pauze de zile întregi, cu…mileu pe el 🙂 şi când l-am deschis l-am văzut pe Caramitru. Apoi pe Dinescu şi pe toţi ceilalţi. Era o nebunie. Inima îmi bătea cu putere şi mă gândeam la tot ce-i mai rău.Am ieşit în oraş, să văd ce se întâmplă.
În centrul oraşului era o nebunie. Se arunca cu pietre în ferestrele Palatului administrativ. Erau scoase portretele cu Ceauşescu şi arse pe asfalt. Steaguri, strigăte, multă agitaţie. Seara a început nebunia. Împuşcături, tancuri, răcnete. A doua zi am vrut să plec la ţară. Părinţii erau deja acolo, la bunici. Am plecat de dimineaţă, devreme. În oraş întuneric şi pustiu. Din când în când se mai auzea câte o împuşcătură. La autogară era beznă, iar autobuzele erau ciuruite de gloaţe şi cu roţile sparte. Un om a ieşit pe brânci diun clădire şi, la întrebarea mea stupidă dacă mai merge cursa „cutare”, mi-a zis să plec mai repede acasă că aici e dezastru. În faţa Miliţiei era o dubiţă strivită de un tanc. Dintre fiarele contorsionate, atârna plin de sânge cadavrul unui om. Am rămas câteva clipe paralizat de imaginea aceea. Nu era o joacă, era moarte!
Am stat acasă până spre amiază, când am reuşit să plec cu o ocazie, cu un vecin, după ce ne-au oprit câteva patrule înarmate. Am aflat după câteva zile că în acele zile au murit mai mulţi oameni în oraş. Mai mult, unii au intrat în biserică şi au tras nişte rafale, speriind oamenii veniţi la rugăciune. Un glonţ se înfipsese chiar în rama icoanei Învierii Domnului. A stat acolo multă vreme, ca o mărturie a răutăţilor omeneşti din acele zile cumplite… Nici chipurile sfinte nu au avut linişte în acele zile…
Pot să mărturisesc că toate acele întâmplări m-au marcat profund. Dar cel mai tare…imaginile dela tv cu sutele de morţi. Cortegiile funerare cu zeci de sicrie încolonate, miile de lumânări, tânguiri şi strigăte de jale, pereţii negri de la focuri, gloanţe, proiectile… Momente cumplite. Nu trebuie să le uităm niciodată!
Garoafele roşii ale A.Damei s-au înmulţit în acele zile cu miile de picuri de sânge ce s-au vărsat din belşug de către eroii martiri… Dumnezeu să-i odihnească cu sfinţii Săi!
IleF, bine-ai venit! 🙂
Sinceră să fiu, am citit pe nerăsuflate comentariul tău. Totul e dens, e spus cu multă sensibilitate, e o evocare care ar fi mers la fel de bine ca articol, nu doar pe post de comentariu. Joaca aceea din cameră cu verişorii m-a obligat la alte amintiri, când ne aşezam pe covor cu fraţii şi surorile şi făceam tot felul de construcţii sau inventam noi jocuri, că de imaginaţie nu duceam lipsă.
Mi-a plăcut şi mimarea revoluţiei, mai ales că toţi copiii au tendinţa asta de a fi eroi, măcar într-un joc, dacă nu zi de zi, în fiecare dintre jocuri.
M-am gândit şi la intervenţiile care se mai puteau face atunci pentru a scăpa de anumite obligaţii, care nu erau tocmai dorite. Oare s-a schimbat ceva acum? Sau suntem tot într-o lume a intervenţiilor?
În orice caz, a fost interesant că am avut actori la televizor în acele zile. Pe ei îi credeam mai tare decât pe politicieni.
Mulţumesc încă o dată de istorioara ta!!!
Rodica, ai dreptate! Eram copilă pe-atunci, dar tot m-am lăsat cuprinsă de entuziasm. Cu ocazia acestei evocari, mi-am verificat agenda din 89. Scrisesem că e uimitor cum oamenii nu şi-au părăsit nădejdea, cum îşi dau seama că doar la Dumnezeu vor găsi rezolvare şi mângâiere pentru pierderile suferite. A fost doar un entuziasm adolescentin. Fiindcă foarte rapid apoi au început să se manifeste şi alte libertăţi, nu doar acelea religioase care fuseseră îngrădite. Foarte repede s-a uitat acea bucurie comună: „Dumnezeu este cu noi!”
Alex, îţi mulţumesc şi ţie pentru această pagină personală, cu atâtea detalii care îmi sunt la fel de vii ca atunci!
E drept că eu n-am văzut cadavre la Cluj în acea zi. Evenimentele mai violente, împuşcăturile au urmat după ce am plecat eu cu trenul… Dar ai mei au fost foarte speriaţi, că mă aşteptau la gară cu disperare. Au trăit fiecare minut de întârziere a trenului cu sufletul la gură.
Mi-a plăcut faza cu „mileul” pe televizor. Bine-ar fi să mai facă şi azi la fel oamenii. Să îl deschidă cât mai rar…
După povestea ta şi a lui IleF, după povestea lui Camix despre revoluţie, tind să devin „istoriofagă”. Ar trebui să organizez şi eu un concurs, precum acela organizat de Rodica, în care să cer poveşti din decembrie ’89, în loc de colinde. 😛
Ce usor uita oamenii….poate chiar si noi, cei care am scris aici. Dar cand ne duce gandul inapoi, tare greu mai iesim din amintire.
E pentru mine ca un fel de imbatranire, cand se spune ca incepi sa iti amintesti tot mai multe detalii ale unor intamplari altfel de mult uitate. Asa mi-e uitarea si reamintirea acelor vremuri, ca o imbatranire. Au trecut totusi anii…aproape 20. Cred ca acum speram la intelepciune, ca la 20 de ani examenul de maturitate ar trebui luat. Eu simt insa atata tristete pe strazi si in televizor, incat ai zice ca vom trece direct in nostalgia unei batraneti neputincioase, nu in vigoarea tineretii si a implinirii.
Ma doare dezamagirea, ma doare focul de atunci (adica lipsa lui). Atunci n-am avut senzatia ca e un joc ci ca pur si simplu fac parte din istorie, ca traiesc un moment pe care atatea generatii il invata din carti. A fost ca un privilegiu pe care l-am onorat apoi in tot ce am facut, ca “cetatean al unei tari libere” (asa spuneam, asa ma simteam, asa ma si purtam, cu un fel de gravitate si serios de care prietenii mei nu indrazneau sa rada fiindca au inteles in ani ca e o convingere adanca). Ani de zile am citit cu nesaţ tot ce se scria, inclusiv “foile” partidelor istorice, n-am ratat absolut niciun “actualitati” “telejurnal”, “jurnal” desi pare de necrezut. Era o sete mistuitoare de informatie, ma durea fizic gandul ca sunt atatea lucruri in lume, lucruri adevarate / adevaratele lucruri despre care nu stiam nimic. Si plangeam de ciuda ascultandu-l pe Razvan Theodorescu, fiindca nu intelegeam mare parte din ceea ce vorbea, fiindca mintea mea era prea inceata si mai ales era anchilozata, neantrenata pentru realitate. Avea febra musculara si a avut multa vreme.
O lume noua cerea un mod de gandire nou, indraznet. Asadar am inceput sa ma gandesc tot mai mult la iluziile mele secrete, ca la ceva posibil: pe primul loc…un zbor cu Dumitru Prunariu, apoi sa vad Poarta Leilor de la Micene (era o poza in manualul de-a V a, ma fascinase) si Turnul Eiffel + Moulin Rouge din Paris (aveam un vechi ghid al Parisului, in alb si negru acasa si ii facusem de-a lungul anilor paginile ferfenita). Iata de ce pentru mine revolutia a fost revolutie, revolutia din mintea mea si din viata mea, transformarea unora dintre iluziile mele in realitate, fiindca doua iluzii s-au implinit. Cu Dumitru Prunariu nu voi zbura probabil niciodata. Dar de ce nu cu fiul sau, Catalin, care am aflat deunazi ca participa la mitinguri aviatice, ca e un excelent pilot…
Probabil nimic nu ar fi fost la fel fara acel decembrie ’89 pe care romanii il uita prea usor. Poate aceste povesti rostite fara chip la televizor, vorbind despre ceea ce au devenit iluziile si descoperirile adolescentilor de-atunci ar fi fost o multumire simpla adusa celor ce n-au mai apucat sa isi transforme macar un vis. Noi, cei care am facut macar un lucru din cele pe care le credeam de neimaginat, nu avem voie sa uitam.
Sunt zile de decembrie, un omagiu pe un blog, adus de un grup de prieteni. Nu e mult, dar conteaza ca este din suflet si spre amintire.
Imi amintesc si eu perfect de aceste zile singeroase, cu toate ca eram departe de casa. In acea zi eram ocupata cu pregatirile de sarbatori, cind aud afara tipete, nu stiam ce se intimplase. Vecin cu mine era un mic magazin romanesc, unde se stringeau multi romini la taifas. In acest timp, venisera vreo 8 persoane care ajunsesera sa fuga cu vaporul, ascunse in niste containere si se oprisera in New York. Pe acesti oameni ii luasem la masa cu o zi inainte, au venit cu o galagie pe scari de au sculat toata scara in picioare. Americanii nu intelegeau ce s-a intimplat, toti intrebau dar ce se intimpla???????? Unii urcau, altii coborau, o invalmasala de nu se stia unul de altul. Unii se imbratisau, alti plingeau, dar cel mai tare s-au bucurat cei care fugisera din tara, se simteau slobozi, murise dusmanul libertatii. Am sunat acasa, dar, saracii parinti, le era frica sa-mi spuna ce se intimplase. Atit mi-au zis rugati-va pentru noi! Ne-am rugat si continuam sa ne rugam pentru tara noastra. Dumnezeu sa binecuvinteze Romania sa o trezeasca la o viata de pocainta. Iar pe voi, dragi crestini, Dumnezeu sa va binecuvinteze! Sarbatori fericite!
Dragă IleF,
Să vezi ce-am făcut după ce-am citit comentariul tău! Am dat o fugă virtuală până la Micene. 😛 Bine, totuşi, că putem vedea unele toposuri măcar aşa! Dacă mă apucă un dor nebun de Paris, mă uit pe camerele online. E şi asta ceva!
Chiar, oare cum ar fi fost dacă eram tot sub dictatură când internetul s-a răspândit cu viteză? Cum se putea aplica aici cenzura?
În orice caz, eu n-am avut acel sentiment de privare de libertate decât în privinţa practicii religioase. Am circulat mult în ţară, cu taberele şcolare şi olimpiadele pe ţară, iar dacă nu ieşeam din echipa de handbal a şcolii – trebuia să aleg între handbal, cu meciurile programate duminică de duminică, şi mersul la biserică – aş fi ajuns cu echipa în Germania. Deci nu atât lipsa libertăţii de a circula am resimţit-o, cât imposibilitatea de a-mi alege o meserie pe care mi-o doream, dar pe care nu o puteam avea datorită orientării religioase.
Am şi zburat cu avionul pe vremea lui Ceauşescu, fiindcă aşa s-a ivit atunci ocazia.
În fine, ar fi multe de zis, însă e drept că dintre visurile adolescentine, multe le-am realizat. Am ajuns şi eu la Paris, chiar de mai multe ori, am ajuns şi prin alte locuri dorite, dar încă n-am ajuns la Ierusalim, unde vreau neapărat să ajung cândva, în această viaţă! 😀
Momentul Decembrie 89 nu trebuie uitat! Puse laolaltă amintirile noastre sunt preţioase pentru generaţiile care vin după noi.
Şi îţi doresc şi ţie să ajungi să zbori măcar cu fiul lui Prunariu! 🙂
Viorica, mulţumim pentru amintirile unei revoluţii urmărite de la distanţă!!! Şi să fii răsplătită că te-ai ocupat de fugarii aceia!…
Am simţit împreună cu tine. tu apropii cititorul de tensiunea momentului relatat.
Pingback: Evanghelici în Top 100 WP (21.12.2008) « România Evanghelică
Dincolo de dramatismul acelor zile, nu pot sa nu-mi amintesc o intamplare amuzanta, pe care as dori sa o relatez. Plecasem in dimineata de 22, impreuna cu colegii de la servci, si am ajuns la Comitetul Central. La tribuna se perindau diversi oameni care tineau discursuri. Se facuse dupa-amiaza. Plutea un aer de euforie, Ceausescu fugise, inca nu incepuse sa se traga. La tribuna continuau discursurile. Fiind mai in spate, nu auzeam nimic. In fata mea doi tineri aplaudau si se manifestau cu mult entuziasm. La un moment dat, n-am mai rezistat si l-am intrebat pe unul din ei: „ce spune domne ala, ca nu aud nimic?”, la care tanarul imi raspunde jovial: „habar n-am ce zice, da zice bine”. Ce a urmat se stie.
In speranta unor vremuri bune, va urez, la toti, numai bine si „La multi ani!”
Camix, mulţumesc! Nu ştiu cum se face asta, dar dacă tu zici că am reuşit, sună bine! 😉
Mihai V, de câte ori nu se întâmplă la fel? Chiar şi într-o sală, unde e asigurată sonorizarea, oamenii pot fi cu mintea în altă parte şi apoi, când vine momentul lozincilor, să le spună împreună cu mulţimea, chiar dacă nu realizează ce zic. Habar n-am ce se zice, dar e de bine! 😀 Se potriveşte şi în politica noastră.
Sărbători din plin şi pline să ai şi tu! Şi La Mulţi Ani! 🙂
„Am fost soldat in 89” suna ca un cliseu perimat de trecerea vremii. Probabil ca mi-a trebuit mult timp sa-mi revin si sa nu mai am cosmaruri. A fost cea mai urata experienta din viata mea si mai mereu am ascuns undeva in subconstientul meu acea perioada in care m-am transformat din copilul adolscent intr-un barbat imbatrinit prematur de sindromul postraumatic al soldatului care executa ordine fara sa comenteze, indiferent de natura lor. Ironia sortii a facut sa continui prin a-mi face o cariera in armata si a pleca in misiuni gen Somalia, Bosnia, Afganistan, dar nimic nu s-a comparat cu ce am trait atunci la revolutie.
Varanu, bine-ai venit! Îţi mulţumesc că ne-ai împărtăşit experienţa ta! Personal, mi-e greu să spun ceva pertinent, pentru că, deşi am fost pe străzile invadate de tancuri şi de soldaţi, n-am fost în pericol, nu m-am temut pentru viaţa mea. Am plâns doar cu cei ce-au plâns pentru pierderile lor… Pot doar să îţi doresc să fii păzit în misiunile prezente şi viitoare! 🙂
Pingback: Febră mare | Ilar
Reblogged this on lumea adam(a)ică and commented:
Ce făceam eu în 20 decembrie 1989? Mergeam spre casă. Era prima vacanță de student. Acasă mă aștepta o mamă foarte bolnavă și foarte iubitoare. Priveam spectacolul străzilor înțesate de soldați și tancuri fără să știu ce se întâmplase în 16 decembrie la Timișoara. Într-un fel, am trecut „pe lângă” revoluție. Dar nu pasiv. În agenda din 1989, scriam în 20 decembrie că e haos imens, monstruos, pe care nu l-aș da altora. Pe cine aș fi protejat? Și totuși, încă aud la fel de intens marșul muncitorilor de la CUG, care urmau să dea piept cu soldații. Glasurile lor agonice și cosmice. Încă resimt frigul mortuar din acea zi.
Încă aș vrea să nu fi fost în zadar!