Eu cu toamna nu ne sincronizăm, deşi ne iubim. Ori vine prea devreme, ori se lasă alintată prea târziu.
Eu cu toamna povestim uneori despre simplitate şi frumuseţe, despre foile albe şi despre însămânţarea norilor.
Eu cu toamna ne prostim alteori să numărăm copacii în ploaie şi frunzele care cad pe îndelete când nu le suflă vântul. Şi niciodată n-ajungem la o înţelegere. Dar ea se lasă alintată şi prinsă într-un instant(an/eu).
Ca trenul şi trena pe retina unei clipe.
* 
eşti tristă ca toamna
poposind dezbrăcată
la fereastra trenului
trena i-a rămas în depărtări
trena de galben şi vișiniu
atât de viu
aproape ca de fructe coapte
prea devreme
primăvara târziu
eşti tristă la fereastra ochilor mei
cum stai răbdătoare şi albă
prea albă pentru însămânţarea de toamnă
cocorii în zare
sau zori
iau cu ei uitarea-ţi
în zbor
lumea adam(a)ică 
Obosita e raza soarelui
Se vestejeste floarea cimpului
Toamna vine vint rece aducind
Trist murmura piriasul
Despartirea vestind
E o frumusete toamna la munte,dar pacat ca trece prea repede ,ne trezim foarte repede cu iarna la usa .
Deci tu stai într-o zonă muntoasă, Viorica?
Înseamnă că preţuiţi fiecare zi de toamnă, dacă sunt aşa puţine!…
Mulţumiri pentru versuri! Mă întrebam la ce se referă în poezie despărţirea pe care o vesteşte pârâiaşul(?)…
Pai ma gindeam despartirea de vara ,de tot ce se poate vesteji ,totul ne arata cit sintem de trecatori .Eu locuiesc la munte in apstate New York se zice ca la noi este cea mai frumoasa zona din America ,apa cea mai buna de baut .Avem in virful muntelui o plaja unde vin multi turisti sa-si petreaca concediul .La noi este acum sezonul de vinatoare ,a fost de fazani ,acum e de caprioare .
Mi-am amintit de plimbările pe care le făceam în studenţie de la Sibiu la Păltiniş. Drumul prin Răşinari, apoi urcuşul şerpuitor spre staţiune, văile pline de copacii îmbrăcaţi în superbele culori ale toamnei, peisajele minunate…
Stăteam cu nasul lipit de geamul autobuzului şi …număram copaci, curbe, văi, umbre…. Mi-am amintit de nişte pâlcuri de mesteceni care m-au fermecat. Sunt cei mai frumoşi copaci. Atât primăvara, cu frunzele de un verde crud, cât şi toamna, îmbrăcaţi în frunze galbene, iar trunchiurile lor mereu albe, strălucitoare…
Şi-acum m-aş duce acolo într-o plimbare!
A.Dama, mi-ai amintit de cocori! Să ştii că nu am mai văzut de multă vreme cocorii toamna, plecând spre sud… Eram copil şi ne uitam la ei din curtea şcolii cum treceau stoluri, stoluri, peste Bărăgan…
Mie mi-ai amintit de tren…n-am mai fost cu trebul de cind am plecat din Petrosani la Bucuresti la Aeroport.
Atunci cind ne-au condus la gara o multime de rude si prieteni.
Mi-amintesc ca o matusa de a mea adusese fara sa stim noi o multime de batistute albe si cind trenul a inceput sa miste , ei toti si-au scos batistutele sa le fluture.
Si cum atunci eram si mai nazdravana ca aveam doar 24 de ani, am bagat mina in buzunarul de la piept al costumului ce il aveam pe mine si cum eram pe scara trenului am scos un sul lung de hirtie igienica pe care o pitisem acolo cu ginduri…ascunse…si am inceput si eu sa flutur ceva.
Si din marea aia de oameni cu larimi in ochi de plins de despartire, am facut sa iasa un hai si un ris fantastic…si in loc sa-i las plingind…le-am mai dat un motiv sa zimbeasca…
Pentru mine aia a fost un fel de toamna…desi a fost in luna mai.
Pentru mine toamna inseamna despartire. Si ca orice despartire are si o parte frumoasa si dulce si bogata…si are si partea aia cu trenul care te duce si lasi in urma tot ce ai stiut si ai iubit…poate pentru totdeauna. In cazul meu…a fost pentru totdeauna!!!
Multumesc, A.Dama, pentru aceasta boare proaspata de toamna poetica romaneasca. Sunt im America de vreo zece zile si aproape simt ca ma sufoc. Mai am putin si ajung acasa. Versurile tale mi-au dat puteri pentru alte citeva zile.
Zic acum si eu, ca recrutul sastisit de armata, „hai liberare”!
(mi-a plăcut aerul de la fereastra trenului tău… m-a inspirat)
hai că vin şi eu din trene de tren
ca un câmp alergat la privire
şi ros la margine de tresăltări
ca accidentele feroviare când clipa lovită
îşi vărsa pe toate părţile toamna
de clocoteau culori în şanţurile ideii
că e anotimp lung de stors lacrimi
până la urmă trag de şnurul zării
până cade în vis draperia uitării
Toamna e trista, dar frumoasa, e un vestitor al iernii, al omatului, al freamatului copacilor inghetati cu crengi greoaie trase in jos de gomoloatele de zapada.
Am simtit toamna intotdeauna, ca un party de terminarea verii.
E frumoasa toamna. 🙂
Viorica, sună bine ce ne zici! 🙂 Deci aveţi cea mai bună apă de băut? Înseamnă că aveţi apa vieţii… 🙂
Deci şi tu numeri copaci, Alex? 🙂 O fi vreun simptom comun?
Frumoasă evocarea drumului spre Păltiniş! Şi câte imagini superbe nu ne vin în minte? Uite peste ce-am dat:
Cât despre cocorii care nu mai brăzdează cerul nostru, îmi vine să zic ceva legat de lebedele de la Viena… Cine ştie?
Rodica, dacă vii în România, promitem să te plimbăm cu trenul. 🙂
Foarte nostimă povestioara ta!!! Îmi amintesc că atunci când a plecat prietena mea cea mai bună în State, pe când eram eu adolescentă, i-am scris poezii şi am plâns. N-am reuşit să înveselesc momentul. Dar ne-am revăzut apoi, la câţiva ani distanţă, şi-am recuperat puţin… Adică am zâmbit. 😉
Dănuţ, se poate ca în alte părţi ale ţării să fie iarnă-iarnă. La noi, se mai alintă toamna printre magnolii înmugurite! 🙂
Evident, Ionatane!!! Tu eşti Poetul! 🙂
Pentru tine, tragem înapoi cortina amintirii. Să nu fie uitarea ultima scenă! 😉
Romuluss, când eram elevă la gimnaziu, mereu trebuia să îmi asculte profesoara de română compunerile, că insistam prea mult cu mâna pe sus. 😀
Ţin minte că am avut o compunere despre toamnă de 12 pagini – pe caiet din acela dictando – şi, culmea, colegii mei nu dădeau semne de plictiseală când mi-am citit compunerea, lectură care a durat ceva timp. 🙂 Da, pentru că toamna e frumoasă – aici te-am citat – şi ai ce să spui despre ea.
Nu ştiu ce înseamnă „gomoloaţe” de zăpadă, dar fac un efort imaginativ să plasez bulgării de zăpadă pe crengi şi să urmăresc crengile în mişcarea coborâtoare, datorită greutăţii. 😛 Mulţumesc de evocare! 🙂
Da, A.Dama, să ştii că îmi place să număr copaci, să privesc mult, să admir, să nu mai mă satur de atâta frumuseţe. Astă vară am revăzut Păltinişul după mai bine de 10 ani. Mi-a plăcut enorm. Este pur şi simplu frumos. Natură încă nealterată.
„O fi vreun simptom comun?” Păi …da. Altfel nu am sta aici de amintiri şi gânduri frumoase. Cu atâţia oameni minunaţi, sensibili, iubitori de frumos.
Sărut mâna pentru poze. Tare frumoase. Dar să le vezi aşa, „pe viu”…
Ha, ha! Cocori şi lebede? Da, dar cocorii nu sunt buni de mâncat, că erau mâncaţi demult! Mi-am amintit de un film chinezesc văzut tare demult, despre o zonă din nordul Chinei, în care viaţa oamenilor se raporta la plecarea şi venirea cocorilor. M-a impresionat imaginea oamenilor care priveau spre zări, aşteptând sosirea cocorilor şi bucurându-se de ei ca de nişte oaspeţi dragi. De-asta mă gândesc: unde-or fi cocorii de-altă dat’? Treceau în stoluri în formă de V … Număram şi stolurile!
imi place poezia. te reprezinta bine. apropo, salutari. uite ca m-am oprit iarasi pe aici. in trecere. 🙂
Slava Domnului! Avem si apa potabila, si „Apa Vietii”.
Si eu o am cu numaratul, numar orice imi iese in cale cind sint in repaus. Am lucrat in contabilitate. Am fost mai buna la matematica decit la limba romana.
Alex, tu eşti mai încrezător în semeni, bag de seamă! 🙂 E bine. E creştineşte.
Uite ce-am mai citit despre cocori: că sunetele pe care le emit în zbor se aud până la patru kilometri distanţă; că evită zborul bătut din aripi, care e mai solicitant, şi profită de diferenţele termice de la un strat la altul pentru a plana. Bat din aripi doar când e vreme nefavorabilă, când sunt deasupra mării sau noaptea. 🙂
Hibiscus, mulţumesc de salutări! Şi ţie asemenea. Şi Sărbători Fericite!, dacă nu ne mai auzim…
Viorica, 🙂 , drăguţă replica asta cu număratul! Eu am fost bună şi la română. Oare ştiu număra bine!? 😛
Tu esti buna in toate si multi de aici ma depasiti cu muuuuuuuult! Este vorba de mine ca sunt mai „bobleata”. Dar ma simt bine printre voi, ma primiti?
Serios vorbesc, am crezut ca sunt singura care numar tot ce imi iese in cale, numar orice gaurica, orice patrat. Multumesc pentru corectura.
Mie mi-a plăcut poemul de la prima vedere. Totuşi, sunt şi chestiuni care pot avea loc la prima vedere. 😛 Mi-a plăcut pentru cursul nestingherit de orice altceva din discurs, pentru naturaleţe.
Şi mi-a plăcut mai mult ca prima parte, introductivă sau nu.
Viorica, sigur că te primim! Eu nu voi uita poate niciodată faza cu găinile! 🙂 Dar să ştii că aici fiecare se pricepe la câte ceva, asta e tot… N-aş avea îndemânare să dau cu bidineaua; nici nu ştiu tăia lemne. 😛
Camix, zâmbesc! Când aud de „prima vedere”, rapid mă gândesc la „dragoste la prima vedere” şi la „prima vista” – partiturile pe care trebuia să le descifrăm chiar când ne examina profesorul.
Partea aceea introductivă a fost doar în grabă alcătuită. Încercam de fapt să motivez că accentul cade pe simplitatea momentului, pe starea aceea care se desprinde din iureşul de stări şi se imortalizează.
Mulţumesc, oricum, de precizare! 🙂
foarte bine, dar vreau o compunere cu numele autumnala si trebuie sa fie asa cuvinte ploaie marunta, tristete, frunze aurii, vint taios, gutuie aromata, struguri dulci.
rau rau de tot. ginditi-va mai bine.
gindirea nu incurca.
Eugen, ai început singur compunerea. Încă puţin efort şi o termini. 😀
Gândirea nu încurcă, vorba cuiva. Doar se încurcă.
f faina poezia.
eLioR.,
dacă poema asta mai grăiește și azi, după atâta vreme, e ceva! 🙂
Pingback: Baloane de săpun toamna | lumea adam(a)ică