S-a pustiit vatra. O să vreţi să vă-ntâlniţi şi n-o să mai puteţi.
Oare de ce cântecele copilăriei aveau atâta dreptate?
Şi mama ne-a chemat pe toţi în casă… Şi tata ne dirija. Copii, veniţi la cină, iată că seara a sosit, în casă e lumină, şi paturile vi le-am pregătit!
Cântam pe vremea aceea fără să ştim ce cântăm: Vine-o zi ca-n casa goală singuri ochii tăi să plângă…
Dar erau copii şi pe masă, şi sub masă, şi pe pat, şi sub pat. Cum să fie vreodată casa goală?
Şi totuşi, aburii demâncării şi-au îmbrăcat aripile şi-au pornit să colinde continente.
Rugii aprinşi şi-au încălţat sandalele şi s-au făcut de nevăzut. Ai zice că s-au mistuit, dacă nu ar fi rămas cicatricea, cicatricea pe care o întreţin vie, zvâcnind la intervale regulate, ca un foc intercostal.
Ceasul cu cuc s-a încurcat în bătăile orei exacte şi a bătut a moarte.
Iată fereastra pe care priveai tălpile lor apropiindu-se, ochii lor plecând… în zbor, ca puii lui Brătescu-Voineşti.
Tot dindărătul ei acum, uitările vor să-şi facă culcuş, ca-ntr-o sentinţă definitivă.
Şi cercul acela nevăzut, unde se cuibăreau toţi genunchii, înghesuiţi în credinţa minunii ce-avea să vină negreşit, o minune mereu alta… o minune mereu altfel…
Parcă acolo ne-ai dirijat mai întâi, cu degetele ţinute aşa, exact cum ai desena în aer porumbei.
lumea adam(a)ică 
A.Dama,
ești tristă. Ce s-a întâmplat…?
A.Dama, acestea sunt nişte gânduri minunate! Sunt triste, pentru că de câte ori ne amintim de momente minunate, cu care nu ne vom mai întâlni vreodată….nu ai cum să nu lăcrimezi în adâncul sufletului…
Sunt câteva cuvinte mai sus care mi-au amintit de buncii mei dragi. Care s-au dus demult la Domnul, dar care îmi lipsesc enorm. Copilăria lângă dânşii a fost „raiul” meu! Abia aşteptam să fug în mica lor căsuţă, care era în aceeaşi curte. Dar acolo era mereu cald şi bine şi o căldură sufletească pe care o iubeam nespus. Chipul blând al bunicuţei, cu ochii ei albaştri-senini ca cerul, cu zâmbetul mereu pe chip. Şi vorba înţeleaptă a bunicului… Şi gutuile din fereastră… Da, gutuile acelea galbene, parfumate, ca nişte bibelouri vii. Şi bomboanele cu lapte, care erau întotdeauna cele mai bune din lume şi „răsăreau” din şorţul bunicii, spre bucuria noastră. Şi multe alte bunătăţi de neînlocuit…Şi focul din sobă şi Biblia veche a bunicii, din care ne citea cu glas sfătos, iar noi stăteam cu gura căscată, pentru că acolo erau lucruri minunate. O am şi acum Biblia, dar îmi lipseşte de lângă dânsa chipul drag al bunicii….
Îmi doresc enorm de mult…”revederea”… Ştie Domnul cel mai bine asta…
Florentina, 🙂
Dacă n-ar fi tristeţea, oare am şti ce e bucuria? 🙂
Alex, e mişcătoare evocarea bunicii! Bine că Lui Îi pasă de fiecare gând cu aripi, de fiecare gând (în)frânt, de fiecare gând cuibărit în taină!
Când ne programăm lucrurile, după cât ne duce mintea, reacţiile se încadrează şi ele în program. Dacă intervine ceva neprevăzut, ne simţim fără apărare.
Cu evocările, e de la sine înţeles. Ce a fost a fost, iar dacă ne-aducem aminte, înseamnă că ne-a schimbat. 🙂
Am o singura speranta cind ma apuca astfel de ginduri…si ala e gindul ca tot ce am bun sau am avut vrednic in lume, se va aduna intr-o gramada din ce in ce mai mare…dincolo. Si cind rindul meu va fi sa iau zbor de porumbel catre albastru cerului sfint, am sa regasesc toate minunatiile si bucuriile pierdute, si pe toti cei ce i-am avut pentru prea scurt timp, dar pe care atunci am sa-i am pentru o vesnicie…
Pe mine ma apuca foarte des astfel de ginduri, si pling, si pling… Citeodata mai citesc scrisorile parintilor parasiti, asa spuneau de multe ori in scrisori, a plecat mila noastra nu mai avem pe nimeni ca tine, cu toate ca mai aveam 2 surori cu ei, dar fiecare avea un loc deosebit in inima lor.
Doamne, ce trist e fara ei!
A.Dama cintam si eu cintarea aceasta de ziua mamei.
Multumim ca ne-ai facut sa varsam citeva lacrimi in amintirea celor dragi.
Rodica, aşa e! Nu pierdem speranţa… Şi nici nădejdea, că vom da socoteală de nădejdea care este în noi. „Să iau zbor de porumbel” – mi-a plăcut exprimarea ta! Dacă acum dirijorul desenează în aer porumbei… apoi porumbeii îşi iau zborul.
Viorica, nu m-am aşteptat să-mi mulţumească cineva pentru prilejul de a vărsa lacrimi. M-ai luat prin surprindere! 🙂 Dar fie împăcarea Lui peste fiecare inimă şi gând întristat! Aşa cum spuneam mai sus, dacă nu am avea întristări, cum am putea şti ce e bucuria? Le înţelegem mai bine prin contrast! 🙂
Trist şi molipsitor, A.Dama.
Şi tocmai pentru că e molipsitor devine un trist memorabil şi artistic…
Camix, unele experienţe se sublimează în acest fel… Dacă am păcătuit cu ceva, a fost prea multa sinceritate. 😀
trist… mai degraba dureros… dureros de adevarat… si realitatea pare atit de cruda… parca numai ieri eram toti genunchii in cerc… cintand… si mama ne-a chemat pe toti in casa… inconstienti de impactul ce-l vor avea versurile in anii urmatori… hmm… si parca totul a fost doar ieri…
si tata dirija ;))
CL, mulţumesc de participare! E mai uşor când ţine unul de-o toartă a sacoşei şi altul de cealaltă! 😉
Pingback: Dreptatea tatălui | lumea adam(a)ică
Reblogged this on lumea adam(a)ică and commented:
La Mulți Ani, Tati! Mi-e dor să te văd desenând în aer porumbei…
Gindul vesniciei mi-e din ce in ce mai prietenos… ai zice ca mi-e dor de ea. Acuma ca tu ai spus (din nou), mi-ai dat prilej sa-mi amintesc (din nou) ca „eu nu sint de pe pamint”… si-mi pare bine…
Rodica, sunt dense cuvintele scrise de tine! Sa meditam! 🙂
Pingback: de (singura) poveste | lumea adam(a)ică
Pingback: (can)tată | lumea adam(a)ică