De-a (im)perfecţiunea…


Zilele trecute mi-a dat de gândit mărturisirea unui copil. Chiar şi felul pretenţios în care formulase greşeala-i suna prea matur din gura lui:

Am trecut strada prin loc nepermis.

De câte ori facem acelaşi lucru? Vine de la sine. Nici măcar nu procesăm că încălcăm un regulament, un principiu… Singura grijă e faţă de securitatea personală. Dacă nu s-a întâmplat nimic, n-a apărut în exact clipa aceea un autovehicul care să ne ia pe sus, totul e în regulă. Procese de conştiinţă?… Pauză. Pauză.

Mustrarea de conştiinţă a copilului mi-a venit în minte în timpul alocuţiunilor pe care le rosteau câţiva profesori universitari care îl omagiau pe C.R., cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa.

Festivitatea a început la 12 fix. Oră nemţească, nu caragialiană. Ne-am ocupat locurile cuminţi. A urmat un laudatio care ne-a răpit vreme de un ceas prin cele mai înalte sfere ale realizărilor profesionale posibile. Medalii, titluri, funcţii, colaborări, premii, iar medalii, iar titluri, iar funcţii, iar colaborări, iar premii. Un marş vertiginos.

Au urmat intervenţiile rectorilor, decanilor, profesorilor care au elogiat personalitatea proaspătului deţinător al titlului. Cu toţii au vorbit în cel mai iscusit mod cu putinţă despre mentorul, profesorul, managerul, prietenul, Omul. Încă vreo 6 alocuţiuni cu liste de superlative. Totul „cu vârf şi-ndesat”.

În acest ocean debordant de aprecieri, mă opresc asupra unei mărturisiri de la microfon: „Pe drum încoace, m-am gândit la toate lucrurile pe care le ştiu despre profesor. M-am întrebat cum poate o singură fiinţă să cumuleze atât de multe calităţi, că nu ne ajunge timpul să le enumerăm pe toate. Un om trebuie să aibă şi defecte. Oare care sunt defectele profesorului?

Ei bine, n-am găsit defecte…”

………………………

Un fel de joacă de-a (im)perfecţiunea…

Şi nicio trecere prin loc nepermis(?)…

*

Sunt atât de obosită, că am nevoie să dorm cel puţin o moarte!

*

La microfon, elogiile continuă. În mulţime, soţia profesorului omagiat îşi mai şterge ochii la răstimpuri…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De toate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la De-a (im)perfecţiunea…

  1. Alex zice:

    Mi-am amintit de o întâmplare hazlie: într-o împrejurare asemănătoare cu cea descrisă mai sus, persoana omagiată, elogiată, prealăudată…. şi-a oprit „lăudătorii” spunând că nu vrea să se îmbolnăvească de diabet de la atâtea „dulcegării”. „Şi-apoi, încă nu am murit, ca să-mi ţineţi astfel de discursuri, ca la înmormântare!” – a continuat „personajul”. Am râs pe cinste la această întâmplare. Mi-a plăcut şi mai mult acea persoană, pentru că nu s-a lăsat „sedus” de această ispită a laudelor exagerate şi nesincere. Ne mai păcălim uneori şi ne încântăm la acele laude care nu sunt nici sincere şi nici adevărate. Avem destule defecte cât să ne putem smeri suficient de mult şi să nu ne închipuim chiar nişte …imaculaţi. Sau…”fără defecte”! Mai rămâne să ne uităm în oglindă dacă ne-au crescut „aripile”, din moment ce ne credem atât de minunaţi.
    Apropo de mărturisirea copilului, conştient că a greşit la traversarea străzii. Zilele trecute am primit prin poştă o „felicitare” de la Poliţie prin care eram anunţat că am mers „un pic prea repede” printr-un loc unde era în funcţiune „camera ascunsă”. Prima reacţie a fost să zic în gând vreo 2 „urări de bine” la adresa poliţiştilor, că doar ei erau de vină!!? Mi-am dat seama că greşesc, eu sunt cel ce a încălcat o regulă, nu ei. Copilul a recunoscut că a greşit, cei mari uităm adesea să facem asta.

  2. A.Dama zice:

    Vezi, Alex, nu toţi sunt atât de norocoşi ca tine! Noi am ascultat până la capăt.

    Îmi pare rău de păţania cu „felicitarea”! Cine scapă fără? 🙂

  3. Rodica Botan zice:

    Am citit undeva …mai demult …ca de fapt noi deformam copiii care eventual cresc sa aiba o foame in ei de a fi mereu aplaudati si gratificati. De cite ori auzi pe un adult facind in fata copiilor pe care ii invata prin exemplul personal, marturisindu-si vreo vinovatie? Noi toti vrem sa aratam 100% perfecti… mai ales in fata copiilor nostri, sperind ca astfel le crestem caracterul, in loc sa vrem sa crestem un om sincer, deschis, decent…

    Asta pe de o parte… pe de alta parte, zic eu… e ca si cind ii facem pe copii vulnerabili intr-o societate care abia apuca sa ridiculizeze, abuzeze si sa distruga pe oricine are aceste calitati…

    In care scoala trebuie deci sa-i crestem?
    Biblia cred ca se refera la treaba asta cind zice sa fim blinzi ca porumbeii, dar
    sa fim si destepti ca si…
    Iara m-am lungit! Ar trebui sa-mi spui cite cuvinte are voie sa fie un comment…
    🙂

  4. doctor zice:

    Smerenia e totdeauna un semn de intelighentzia.
    Ma dezgusta cei care isi flutura diplomele.
    Imi amintesc de vorba bunicii [avea 1 clasa si un trimestru din clasa a 2 a, orfana de tata la 6 ani, cu inca 10 frati, a trebuit sa ia drumul slugarniciei la boieri].
    „Sa fii domn e… o intimplare.
    Sa fii om …e lucru mare”.
    Nu ca pregatirea de specialitate nu ar fi necesara, nu.
    Dar… a nu face caz de ea.
    E altceva cind te lauda altii.
    Dar si atunci, cel care te ridica in slavi e, de obicei, cel care te va vinde miine.
    Azi esti Hristos, miine… Satana.
    Uneori am vazut astfel de deviante.
    Acum, daca aflai ca esti „as” la filologie, mai moderaza cite ceva.
    Ca doctorii scriu urit, se grabesc, amaritii…

  5. catolic zice:

    Smerenia merge inaintea slavei.
    Calugarii fac vot de saracie, supunere [in smerenie] si castitate.
    Unii adauga si caritatea [maica Tereza].

  6. Camix zice:

    Uneori copiii sunt mai înţelepţi decât bătrânii, deşi viceversa ar trebui să fie mai des reală. Sinceritatea şi onestitatea „naive” ale copiilor le „fură faţa” de multe ori celor care vor să pară mereu corecţi şi fără greşeală.

    Avem de învăţat de la copii. Destule.

  7. A.Dama zice:

    Rodica, este limpede ca (de)formarea copiilor ne revine: si noua, si societatii, si bisericii. Insa, in privinta recunoasterii vinovatiei de catre adulti, sa stii ca am intalnit si reactia pe care tu o reclami, respectiv, oameni care isi recunosc greselile… Dar isi fac din asta un obicei. Atunci rostul recunoasterii vinei nu este de a se corecta, ci devine o scuza care se potriveste de fiecare data. :(( Si nici asta nu seamana cu intelepciunea serpilor…

    Cu privire la lungimea comentariilor, nu-ti face griji, inca nu l-ai ajuns pe cel mai lung. 😛

  8. A.Dama zice:

    Inteleapta bunica ai avut, Doctore! 🙂 Si ai sesizat bine cameleonismul unora.

    Cat despre greseli… nu prea se intampla pe strada ta. 🙂 Ar fi nevoie de spatii dupa puncte, virgule… ma rog, maruntisuri.

  9. A.Dama zice:

    Catolic, asa este. Mandria merge inaintea caderii, smerenia merge inaintea slavei. Sa ne ajute sa ne smerim!!!

  10. A.Dama zice:

    Camix, nu intotdeauna suntem dispusi sa invatam de la copii. Dar, cum zicea Catolic mai sus, chiar daca ar fi o lectie de smerenie, ar merita sa parcurgem cat mai multe lectii de acest fel. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s