(inco)Modul interogativ


„A fi” poate fi conjugat şi la modul interogativ.

Nu e un mod care să se regăsească printre celelalte moduri ale verbelor. E puţin în afara morfologiei, sintaxei, dar nu le ignoră neapărat.

Cine zic oamenii că sunt Eu? şi Eu sunt Cel ce sunt vor mai face să curgă multă cerneală, vorbărie, vână, sânge. Chiar dacă al doilea enunţ e o afirmaţie, nouă ne ajunge sub forma unei interogaţii, fiindcă depăşeşte capacităţile noastre comprehensive.

Ne-am familiarizat cu şi… şi, cu sau… sau, dar încă nu am inventat condiţionarea absolută: dacă şi numai dacă. Dacă şi numai dacă Dumnezeu există, exist.

Ne-am familiarizat şi cu n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie şi a fost să fie. Dar cum să ne familiarizăm cu este Cine este?

Cum să ne familiarizăm cu interogaţia atât de incomodă?

Modul interogativ e unul fiinţial. Noica schiţează un orizont al întrebării, arătând cât de importante sunt întrebările – prin suspendarea, oglindirea realităţii, răsturnarea negativă, nedeterminarea, reflectarea indirectă şi multiplele posibilităţi pe care le proiectează, atât asupra lucrului, cât şi asupra celui care pune întrebarea.

Iată ce spune Noica despre întrebare: „Prin simplul fapt al întrebării, lumea a sporit.” Iar în altă parte: „Când capeţi un răspuns, te ‘luminezi'”. Cât de bine rimează spusele lui cu versul blagian: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, cu orizontul misterului!

Interogaţia e un (inco)mod fiinţial. Adam fusese întrebat în Eden, după ce a mâncat din măr: Unde eşti? De parcă Dumnezeu nu ştia unde se afla… Însă Adam a fost astfel constrâns la un răspuns. El nu s-a putut sustrage în niciun fel. A fost forţat să-şi formuleze situarea faţă de Creator. Inconfortabilă întrebare! Inconfortabilă constrângerea la un răspuns!

Incomode sunt şi întrebările prosteşti. Mai ales pentru cine ar trebui să răspundă la ele, că nici nu ştii uneori care e cea mai potrivită reacţie, mai ales dacă ţi le adresează… cu ingenuitate… oamenii mari:

Nu vă supăraţi, scările astea duc sus sau jos?

În piscina asta e apă din mare? Ah, de-aia face valuri?

Cum să ne familiarizăm cu (inco)modul de ce?

Ştiţi că pe la 3-5 ani, copiii nu-i mai slăbesc pe cei mari cu întrebările, dar mai ales cu stresantul de ce? Porneşti de la o chestiune banală şi se declanşează o reacţie în lanţ, indiferent de răspunsurile tale. Numai să te ţii bine:

De ce să mănânc tot? De ce trebuie să dorm de-amiază? De ce să cresc mare ca Făt Frumos? De ce să nu beau supa din farfurie? De ce nu mergem în fiecare zi la Alisa? De ce lucrează tata până târziu? De ce a murit şeful? De ce n-a murit tanti aia rea? De ce nu-mi cumperi un frate? De ce nu este îngheţată caldă să nu fac roşu în gât?

De ce-ul e incomod la toate vârstele. De ce-ul n-are vârstă.

Dar uneori li s-au oprit oamenilor întrebările în gâtlej… ca un nod… incomod. După ce I s-au pus lui Isus întrebări, iar El a avut răspuns la toate, asistenţa a fost redusă la tăcere:

„Şi nimeni nu mai îndrăznea să-I pună întrebări”.

Faţă în faţă cu El, am rămâne poate şi noi fără curajul interogaţiei. Dar, până atunci, îl conjugăm pe „a fi” la (inco)modul interogativ.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

28 de răspunsuri la (inco)Modul interogativ

  1. Camix zice:

    Provocator.

    Cred că răspunsurile nasc alte întrebări. Şi cred că aşa e provocator să stea lucrurile, pentru că, astfel, căutăm mai mult şi aflăm mai mult. Astfel înaintăm.

    Într-un dialog, ceea ce face ideea să meargă mai departe şi conversaţia să continue e tocmai felul în care răspundem. Unele răspunsuri încheie dialogul brusc. După unele răspunsuri, nu mai ai ce spune. Nu pentru că celălalt ar fi epuizat neapărat subiectul, ci pentru că nu deschide alte porţi. Frumos e ca un răspuns să deschidă alte porţi.

    În privinţa întrebărilor prosteşti (care m-au distrat bine), eu aş încerca răspunsuri de aceeaşi manieră, măcar pentru a gusta farmecul întrebării:

    – Nu vă supăraţi, scările astea duc sus sau jos?
    – Nu ştiu, că nu le-am întrebat.

    sau

    – Nu vă supăraţi, scările astea duc sus sau jos?
    – Nu ştiu, că nu-s d’aci. 😀

  2. Rodica Botan zice:

    Cind cineva te pune intr-o situatie jenanta…cel mai bun raspuns este o alta intrebare…” Dar tu?”

    Si cel mai mult imi place cind cineva pune intrebari ca sa stie cum iti place cafeaua…dulce? …cu creamer?…si fierbinte?
    Astea sint intrebarile mele preferate.
    🙂

  3. Debora zice:

    Imi place mult felul in care ne provoci sa gandim. Uite, pana acum credeam ca modul interogativ exista doar pentru ca noi cunoastem „in parte”, drept urmare
    trebuie sa formulam intrebari pentru a primi raspunsuri. De aceea pun si copiii atat de multe intrebari, pentru ca deschid ochii in lume si vor sa inteleaga cat mai multe, nu-i asa? Dar nu m-am gandit prea mult la faptul ca si Dumnezeu ne pune noua intrebari, si nu fiindca n-ar sti raspunsul, ci pentru a ne provoca pe noi sa raspundem. Iar dialogul cu El continua (sau nu) in functie de raspunsurile noastre, sau de cat suntem de dispusi sa-I raspundem (sau poate nici nu am observat ca ne intreaba ceva… atat de „receptivi” suntem!). Totusi, cand Se va arata El si vom cunoaste „pe deplin”, vom mai avea oare intrebari? Eu cred ca voi avea multe exclamatii!
    Oricum, iti multumim pentru inca un text frumos.

  4. A.Dama zice:

    Camix, oare intotdeauna dialogul e semnificativ? Sa zicem ca raspunsurile deschid mereu alte porti, iar dialogul continua. Exista garantia utilitatii?

    Mi-a placut faza cu „nu stiu, ca nu-s d-aci”.

    Dar sa stii ca nu era vorba de scari rulante. Si cel care intreba nu era un nevazator. E o faza traita de o prietena de-a mea.

  5. A.Dama zice:

    Rodica: imi place cafeaua Jacobs Krönung, nici foarte tare, nici prea slaba, cu lapte, fara zahar. 😛 Asta acasa.

    Si mai imi place Starbucks, dar am gasit-o doar in alte tari. Acum exista si la Bucuresti, prin niste mall-uri, pe-acolo pe unde nu am ajuns eu. 🙂

    Mi-am amintit de Bucuresti, cat am cautat o cafea buna, dar n-am gasit. Am luat din diferite parti, la diferite preturi, si cu 10 lei (mai bine de $4), dar n-am gasit niciuna buna. Trebuie sa-i consult pe cei initiati! 😀

  6. A.Dama zice:

    Debora, am gasit ideea aceasta ca Dumnezeu ne provoaca la un raspuns in cartea lui Tournier, „Personajul si persoana”. Voi scrie la un moment dat cateva cuvinte despre carte intr-un articol. Bine, era de fapt ideea unei conferinte la care participase autorul, iar intrebarile de la care pornise cel care sustinea conferinta au fost: Unde esti? si Unde este fratele tau? – intrebarea adresata lui Cain. Sunt, intr-adevar, cuvinte care ne provoaca! Multumesc pentru feedback! 🙂

  7. Camix zice:

    Bineînţeles că nu orice dialog e semnificativ şi nu orice conversaţie merită continuată. Este şi aici nevoie de simţul proporţiei să ştii când să ceri mai mult şi când să te opreşti.

    Ceea ce vroiam eu să subliniez era o trăsătură a participanţilor la un dialog; dialog în general; despre abilitatea celor care intervin în el.

    Cât despre garanţia utilităţii lui, asta e dată de mai mulţi factori la un loc. Interesul participanţilor pentru participanţi, interesul participanţilor pentru subiect, nivelul lor de discuţie, structura lor psihologică (capacitatea de a se relaţiona unul la celălalt în mod normal, ca între oameni 🙂 ), disponibilitatea de timp, condiţii fizice… Şi nu ştiu dacă am epuizat. 🙂

  8. A.Dama zice:

    Da, Camix, greu de găsit acum ceva semnificativ, ca să meargă dialogul mai departe. 😛

    Dacă tu vrei să afli mai mult, dar celălalt se opreşte din a-ţi răspunde? Tu zici că e nevoie de simţul proporţiei, dar la tine e ok, nu ai depăşit limitele considerate de tine corecte, însă celălalt nu vede la fel situaţia.

    Să zicem, pe lângă cele enumerate de tine, că e util dialogul dacă fiecare realizează cel puţin o aplicaţie a lui.

  9. Camix zice:

    Păi, mi s-a întâmplat şi aşa. 🙂 Nu cred că e nerezolvabil. Îmi spune, mă încrunt 🙂 , apoi accept, reevaluez insistenţa mea şi gradul de deschidere pe care îl are celălalt şi îmi reconsider poziţia. În funcţie de genul de relaţionare pe care îl am cu celălalt şi pe care vreau să-l păstrez, decid cum mă comport pe viitor.

    Da, cel mai util dialog e atunci când fiecare rămâne cu cel puţin un lucru bun conştientizat sau reamintit…

  10. Alex zice:

    Mi-a plăcut că ai amintit de stresantul „de ce?” al copiilor de 4-5 ani. Am încercat să joc acest „rol” la şcoală, înnebunindu-i la o oră cu ” de-ce”-uri tot mai rapide. Aşteptând de la ei răspunsuri şi mai rapide. A fost fain, dar şi obositor. Au recunoscut că e greu să faci faţă la această întrebare, foarte dificilă în multe privinţe.
    E incomod „interogativul”? Poate că da, mai ales când vine vorba despre noi înşine. Asta nu prea ne place, mai ales când apar „de-ce”-uri încomode.
    Poate fi şi lămuritor: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”

  11. A.Dama zice:

    Dacă ţii neapărat, Camix, treci de încruntare şi păstrezi mingea în terenul tău. Măcar să ştii că ai încercat tot ce se putea. 😉 Zic şi eu…

  12. A.Dama zice:

    Alex, bine că a fost prin preajmă un Învăţător care nu putea da răspunsuri greşite. Dar noi mai întâlnim învăţători care greşesc. 😦 Adevăru-i că am avut în proximitate copii care puneau întrebarea asta la nesfârşit. Au cam reuşit să-mi epuizeze răbdarea. Trebuia să iau îndelunga răbdare. 😛

    Dar, că tot mi-ai amintit de întrebarea adresată Învăţătorului, ucenicii au pus şi întrebarea de ce atunci când n-au putut scoate duhul rău din copilul surdo-mut. L-au întrebat pe Isus: „Noi de ce n-am putut scoate duhul acesta?”

  13. Rodica Botan zice:

    O sa va spun ce m-a iritat prima data la americani…sau „malai mare” cum le zice tatal meu.
    Te intilnesti cu ei, zimbesc si te intreaba „how are you”? Eu cind am aterizat pe planeta lor nu vorbeam o boaba englezeste…decit Hi, si by si cite un ok din cind in cind ca sa fie ceva intre…
    A trebuit sa treaca o bucata buna de timp sa realizez ca nu asteapta de la mine nici un raspuns… Cine si cu ce scop o fi infiintat si obiceiul asta sa intrebi ce faci pe toata lumea si sa nu astepti sa ti se raspunda?…

  14. A.Dama zice:

    Rodica, exista intre functiile limbii enumerate de Jakobson o functie (cea fatica) ce permite stabilirea contactului si continuarea dialogului sau intreruperea lui… Cred ca aici se incadreaza si ceea ce spui tu. Si in romana, oamenii pun des intrebarea: „ce mai faci?”, iar raspunsul e de multe ori „bine”, chiar daca persoana respectiva, exact in acel moment merge pe strada la cumparaturi. Nu raspunde „merg acolo si acolo, ca doar asta face efectiv”, ci raspunde „bine”.

  15. adi maghet zice:

    adi maghet crede!
    dar voi?
    🙂

  16. DanutM zice:

    Draga A.Dama,
    Am un nepot, Thomas, fiul cel mare al fetei mele, care pune de sute (daca nu mii) de ori pe zi intrebarea „de ce”. Nici nu-ti poti inchipui ce exercitiu de gindire si imaginatie este necesar pentru a tine pasul. Nu stiu daca el stie mai mult dupa ce pune intrebarile (uneori pune de zeci de ori aceeasi intrebare – n-o fi satisfacut cu raspunsul ori pune intrebarile din simplu exercitiu? habar n-am) dar eu sunt sigur ca stiu mai multe dupa ce incerc sa raspund. Desigur, pina ma enervez si plec.

    Cit despre cafea, m-ai atins la un punct sensibil. Unul dintre principiile mele de viata (nu cel mai important, der nici cel mai neimportant) este urmatorul: „life is too short to drink bad coffee” (il redau cum l-am auzit prima data de la un coleg, in engleza). Nici la Iasi nu avem inca Starbucks. Eu prefer sa-mi fac propria cafea (ies rar in oras, si cind ies de obicei este pentru a pleca din tara). Folosesc metoda austriaca numita „melange” [pronunta „melanj”]: doua lingurite de cafea buna, (de la Jakobs Kronung in sus – de exemplu, savurez cafeaua keniana, dar ajung rar acolo s-o cumpar) macinata mediu, peste care pun apa fiarta, intr-o cana mare (250ml). Dupa 3-4 minute adaug lapte (la asta nu sunt prea pretentios) si nici un fel de indulcitor, plus un cub de gheata, ca sa se depuna zatul la fundul canii si sa nu stau eu sa ma inchin la cafea 🙂 pina se raceste.
    Desigur, cei care urasc zatul in cana pot folosi cafetiera (French press). E la fel de buna. Spre deosebire de filtru, la care toate uleiurile volatile se evapora in aer, la melange sau cafetiera ele ramin in cafea si ii dau savoarea.
    La Otopeni este o cafenea care tine de lantul britanic Costa Coffee, o recomand. E buna, chiar daca, dupa parerea mea, nu se compara cu Starbucks. Si la Costa insa si-au bagat romanii mina (cea de furat) si e mai proasta ca la Londra, dar, oricum, e mai buna ca in alte parti. Parerea mea.

  17. Alex zice:

    Mmmmm!! Aici se vorbeşte despre cafea! 🙂 Ca un mare cafegiu ce sunt (i-am prins gustul cafelei încă de prin clasa a VI-a!), sunt tare interesat să aflu cum se delectează şi alte persoane din această licoare minunată.
    De câţiva ani am ales să-mi prepar singur numai expresso după metoda italiană, cu celebrul lor expressor pe care îl vedeam în toate filmele. Iese o cafea foarte tare şi care extrage toate aromele din cafea. Am început să aleg cafea proaspăt măcinată, în locul celei ambalate în vid. Jakobs nu mai îmi place. Au stricat-o şi pe-asta! Îmi place mult la gust „Fortuna verde” (nu cea ambalată), se găseşte cam peste tot. Nu e tare, dar e parfumată, numai când e măcinată proaspăt. Am descoperit la Bucureşti, în spatele Universităţii, lângă Institutul de Arhitectură, în gangul unui bloc, un magazin specializat în cafea. Tot felul de soiuri, sortimente, arome. Şi nişte miresme….
    Foştii „trupeţi” din slujba „Armatei ţării”, vă mai amintiţi celebra …cafea de cicoare? Ha, ha 🙂

  18. Rodica Botan zice:

    Ceea ce imi lipseste mie …nu e cafeaua…ca avem Starbucks aici la toate colturile…dar parca e mai buna cafeaua cind ai o companie buna. Noi Americanii ne luam cafeaua pe geam …si da-i bice…la lucru…

  19. A.Dama zice:

    Adi Maghet, bine-ai venit! 🙂

    Noi credem si cercetam. 😉

  20. A.Dama zice:

    DanutM, nici eu nu tin pasul cu de ce-urile astea. Ma seaca. Nu rezist niciodata pana la capat, desi copiii imi plac. Imi place sa stau cu ei la taclale, ca tot zic lucruri noi, la care nu m-as fi gandit intr-o mie de ani. 🙂

    Cat despre cafea, ma intrebam si eu de ce aia pe care mi-o fac singura e intotdeauna mai buna? Suna interesant reteta ta!

    Sa stii ca am incercat si Costa Coffee in Bucuresti, dar… E drept ca a fost mai buna decat altele… dar, mai incapea. Cred ca ai dreptate, si-au bagat si-aici mana cei ce o (de)serveau. 🙂

    Iar de cafeaua keniana… n-am termen de comparatie, ca n-am gustat in viata mea. Trebuie sa te cred pe cuvant ca o fi cea mai buna.

  21. A.Dama zice:

    Alex, mi-ar fi prins bine informatia cu magazinul acela specializat… daca stiam cand am fost pe-acolo, as fi facut o „inspectie” cu folos. 🙂

    Am gustat cicoarea pe care si-o facea taica-meu, dar n-am putut-o bea. In schimb, mi-am adus din Franta cicoare, iar aceea tin minte ca a fost baubila. 😀

    Nu stiu cum e Fortuna verde, insa Lavazza, Segafredo si ce se mai gaseste pe-aici la tot pasul nu m-au cucerit.

  22. A.Dama zice:

    Rodica, se poate ca sa ajungem si noi in aceeasi situatie. Cand vom avea Starbucks la fiecare colt de strada, sa ne gandim la companie… In ce companie ne bem cafeaua… Nu stiu ce inseamna „ne bem cafeaua pe geam”.

    Eu imi amintesc diminetile la cafea cu surorile mele. Acelor dimineti le duc dorul. Eram teribile!!! Bine, am si fost 10 fete, iar daca se nimerea sa fim deodata la cafea 4 dintre noi, toata lumea era a noastra. Ziceam o sumedenie de lucruri – toate deodata – dar la sfarsit stiam exact ce a zis fiecare… Asemenea dimineti nu stiu daca voi mai avea vreodata. 😦

  23. DanutM zice:

    Eu nu ma dau in vint dupa cafelele mici (gen espresso), pur si simplu pentru ca sunt prea mici. Imi par a fi ‘antisociale’.
    Mie-mi place cafeaua lunga (dar in acelasi timp tare – nu suport nivicum spalatura de vase pe care o beau americanii sau englezii). Motivul? Pentru ca poate fi ‘vorbita’. E buna si cind esti singur, ca o poti savura mai indelung, dar nu e acelasi lucru.
    La Starbucks beau de obicei ceea ce se numeste in slang ‘red eye’ – freshly brewed coffee with a shot of espresso – it has everything – strength and length 🙂

  24. Rodica Botan zice:

    Ne „luam” cafeaua…pe geam nu ne-o „bem” pe geam… La mai toate restaurantele astea fast food, daca nu vrei sa intrii inauntru, stai in masina, iar masinile sint in linie una dupa alta si numai comanzi la un microfon, conduci pina in fata ferestrei unde iti iei comanda si platesti si…zbrrr…la drum…

    Vezi…are alt gust cafeaua luata cu cineva…cum erai tu cu surorile tale…eu parca sint intr-o cursa continua…nu parca…chiar sint…

  25. calatorru zice:

    oare ce te/a determinat sa scrii, oare ce te/a pus pe ganduri, de vrei sa ne pui si pe noi pe ganduri? 🙂

    „…si din ziua aceea, n/a mai INDRAZNIT nimeni sa/i puna intrebari”
    ma gandesc ca e important sa vina pentru fiecare o astfel de zi, in care sa incetez sa mai chestionez raspunsurile LUi, sa mai indraznesc sa fac asta…

    din pagina in pagina, am dat peste o ierarhizare ce ma obliga sa te felicit. FELICITARI 🙂
    http://roblogfest.ro/competition/2008/Jury-Cel-mai-bun-blog-cultural/

  26. A.Dama zice:

    DanutM, 🙂 🙂 🙂

    Deci cafeaua trebuie sa fie mare si tare! Ca pentru oameni mari si tari…

  27. A.Dama zice:

    Rodica, am inteles ca e vorba de cumparat, nu de baut… Stii, noi avem expresiile astea: iau masa, iau cina, insemnand a manca (nu masa, ci mancarea de pe masa 😀 ). Deci confuzia mea e partial justificata. 🙂

    Inteleg cum e sa fii in priza mereu, alergand dintr-o parte in alta. Nu mai apuci sa lasi lucrurile sa se aseze. Statul la cafea cu surorile tine de domeniul trecutului. Suntem acum la mare distanta unele de altele… Nu stiu cand vom mai avea asemenea ocazii. Dar…

  28. A.Dama zice:

    Calatorrule, nu stiu nici acum cine m-a inscris in acea competitie. Eu nu m-am inscris si nici n-am considerat ca blogul meu ar fi unul cultural. Blogul meu e personal… un mélange adamaic, ca sa-l citez pe DanutM.

    Cat despre sfarsitul tuturor intrebarilor, cu siguranta va veni. Si nu mai e mult pana atunci. Sa ni le punem acum pe toate, claie peste gramada, ca o sa ramanem fara ele. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s