Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut

Unde mă voi duce departe de ochiul Tău?

Dacă mă voi sui în cer, el e acolo, dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-l şi acolo, dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo ochiul Tău mă va urmări negreşit şi privirea Ta mă va înconjura.

Microexplicaţie:

Am ales să încadrez textul următor între celelalte cu această temă, cu toate că nu e vorba de un miracol ca acela când ne-am rugat toţi copiii, împreună cu tata, pentru mami, care zăcea pe un pat de spital şi, fără ca medicii să aibă  explicaţii ştiinţifice, rana de la picior i s-a închis şi a putut reveni în mijlocul nostru, în familie. Acest text îşi are încărcătura sa de miracol, pentru că, în mod imposibil de formulat în cuvinte, mami avea o legătură deosebită cu Cerul şi, datorită acestui fapt, ei îi erau accesibile realităţi la care nu avem noi acces. Dar am simţit răsfrângerea lor asupră-ne.

Agitaţie sărbătorească

Duminica dimineaţa era de obicei mare agitaţie şi la baie, şi la oglinda din antreu, şi la cea din camera mare, fiindcă ne pregăteam să mergem la biserică. Fiecare îşi alegea ce avea mai frumos să îmbrace, fustele, rochiţele pe care nu le îmbrăcam decât o dată pe săptămână sau la ocazii speciale, cămăşile şi pantalonii cei mai buni, pantofii cei mai noi. Uneori ni se părea că una dintre surori a stat prea mult în faţa oglinzii şi protestam să fim lăsate şi noi. Alteori eram mai îngăduitoare şi doar le ceream părerea celorlalte surori: „Îmi stă bine?” „Nu trebuie să strâng mai tare cordonul?” „Mi-am făcut drept cărarea?” „Nu-i mai jos o codiţă decât cealaltă?” „Hai, prinde-mi tu agrafa în spate!” „Aşază-mi gulerul bine!” Şi câte şi mai câte!…

Băieţii mergeau singuri, fiind mai mari, iar noi, fetele care urmam în ordinea vârstei după ei, mergeam cu tata. Cei mici, mici rămâneau cu mami acasă. Ea ajungea mult mai rar decât noi la biserică, dată fiind rana din piciorul ei şi efortul mare pe care trebuia să-l depună pentru a se deplasa.

Biserica şi… alternativa

Era o zi însorită şi caniculară. Programul bisericii, de la 9 la 12, era mult prea lung pentru copiii energici, puşi pe joacă, explorări, alergat, ca şi pentru adolescenţii cu mintea în cu totul altă parte decât la predică. În biserică era şi foarte cald, fiindcă, în ciuda temperaturilor mari de afară, oamenii veneau în număr foarte mare, aşa că, de obicei, se stătea şi în curte. Nu încăpeau toţi în clădirea bisericii. Difuzoarele de afară le permiteau celor ce nu reuşiseră să intre înăuntru să audă ce se spunea de la amvon.

În curte, atmosfera era, totuşi, lejeră. Un du-te vino necontenit. Unii plecau mai repede, alţii veneau mai târziu. Curtea era şi locul unde scăpai de ochiul vigilent al părintelui. Discuţiile cu cei din cercul de prieteni erau intense şi mai interesante decât o mie de predici.

Dar nu era doar atât. La câteva minute distanţă de biserică era… cinematograful. Asta da alternativă!

Cu toate acestea, eram prea copil să gândesc în termeni alternativi. Însă, pentru unii, socoteala era simplă. Un film la cinema începea la 10 şi se termina puţin înainte de 12. Suficient cât să ajungi înapoi la biserică, la terminarea programului. Era convenabil să te strecori prin curtea bisericii, să dispari pe străduţe până la locul cu pricina şi să te reîntorci „cuminte”… fără ca ochiul părinţilor să te poată urmări.

Dar, ochiul nevăzut?…

Confruntarea

Ne-am întors acasă de la biserică, rând pe rând, urma să ne aşezăm cu toţii la masă, cum era obiceiul în familie. În timpul mesei, aveam ocazia să ne spunem părerile despre ce s-a predicat, despre cei cu care ne-am întâlnit, ba chiar să glumim pe seama unor replici mai ironice sau cu subînţelesuri.

Ne-am pregătit cu toţii de rugăciune, să mulţumim pentru darurile de mâncare şi pentru cea care s-a ostenit să ni le pregătească.

Spre uimirea noastră desăvârşită, la sfârşitul rugăciunii, mami l-a întrebat pe unul dintre fraţii mei mai mari:

– Tu unde ai fost acuma dimineaţa?

– La biserică, unde să fiu?

– Tu nu ai fost la biserică. În timp ce ne rugam, te-am văzut împreună cu alţi doi băieţi cum intraţi pe o uşă într-o altă clădire. Şi când m-am uitat mai bine ce scria deasupra clădirii, am văzut scris: C I N E M A.

Cu gândul la ochiul nevăzut

Fratele meu mai mare n-a mai avut de ce să mintă. A recunoscut că s-a înţeles cu alţi doi băieţi de vârsta lui să „fenteze” programul religios şi să meargă la film. Şi-a cerut iertare, şi-a primit pedeapsa şi ne-am aşezat cu toţii la masă.

Am mâncat într-o tăcere apăsătoare. Nu mai aveam chef de poveşti, glume, nici de ironii la adresa unuia sau a altuia.

Gândul că poate vom fi văzuţi şi noi, dacă o luăm pe alte căi, dacă facem ceva în ascuns, ne-a urmărit mereu, chiar şi după ce mami s-a (de)săvârşit…

Greu de trăit cu conştienţa ochiului nevăzut deasupra capului!…