Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut


Unde mă voi duce departe de ochiul Tău?

Dacă mă voi sui în cer, el e acolo, dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-l şi acolo, dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo ochiul Tău mă va urmări negreşit şi privirea Ta mă va înconjura.

Microexplicaţie:

Am ales să încadrez textul următor între celelalte cu această temă, cu toate că nu e vorba de un miracol ca acela când ne-am rugat toţi copiii, împreună cu tata, pentru mami, care zăcea pe un pat de spital şi, fără ca medicii să aibă  explicaţii ştiinţifice, rana de la picior i s-a închis şi a putut reveni în mijlocul nostru, în familie. Acest text îşi are încărcătura sa de miracol, pentru că, în mod imposibil de formulat în cuvinte, mami avea o legătură deosebită cu Cerul şi, datorită acestui fapt, ei îi erau accesibile realităţi la care nu avem noi acces. Dar am simţit răsfrângerea lor asupră-ne.

Agitaţie sărbătorească

Duminica dimineaţa era de obicei mare agitaţie şi la baie, şi la oglinda din antreu, şi la cea din camera mare, fiindcă ne pregăteam să mergem la biserică. Fiecare îşi alegea ce avea mai frumos să îmbrace, fustele, rochiţele pe care nu le îmbrăcam decât o dată pe săptămână sau la ocazii speciale, cămăşile şi pantalonii cei mai buni, pantofii cei mai noi. Uneori ni se părea că una dintre surori a stat prea mult în faţa oglinzii şi protestam să fim lăsate şi noi. Alteori eram mai îngăduitoare şi doar le ceream părerea celorlalte surori: „Îmi stă bine?” „Nu trebuie să strâng mai tare cordonul?” „Mi-am făcut drept cărarea?” „Nu-i mai jos o codiţă decât cealaltă?” „Hai, prinde-mi tu agrafa în spate!” „Aşază-mi gulerul bine!” Şi câte şi mai câte!…

Băieţii mergeau singuri, fiind mai mari, iar noi, fetele care urmam în ordinea vârstei după ei, mergeam cu tata. Cei mici, mici rămâneau cu mami acasă. Ea ajungea mult mai rar decât noi la biserică, dată fiind rana din piciorul ei şi efortul mare pe care trebuia să-l depună pentru a se deplasa.

Biserica şi… alternativa

Era o zi însorită şi caniculară. Programul bisericii, de la 9 la 12, era mult prea lung pentru copiii energici, puşi pe joacă, explorări, alergat, ca şi pentru adolescenţii cu mintea în cu totul altă parte decât la predică. În biserică era şi foarte cald, fiindcă, în ciuda temperaturilor mari de afară, oamenii veneau în număr foarte mare, aşa că, de obicei, se stătea şi în curte. Nu încăpeau toţi în clădirea bisericii. Difuzoarele de afară le permiteau celor ce nu reuşiseră să intre înăuntru să audă ce se spunea de la amvon.

În curte, atmosfera era, totuşi, lejeră. Un du-te vino necontenit. Unii plecau mai repede, alţii veneau mai târziu. Curtea era şi locul unde scăpai de ochiul vigilent al părintelui. Discuţiile cu cei din cercul de prieteni erau intense şi mai interesante decât o mie de predici.

Dar nu era doar atât. La câteva minute distanţă de biserică era… cinematograful. Asta da alternativă!

Cu toate acestea, eram prea copil să gândesc în termeni alternativi. Însă, pentru unii, socoteala era simplă. Un film la cinema începea la 10 şi se termina puţin înainte de 12. Suficient cât să ajungi înapoi la biserică, la terminarea programului. Era convenabil să te strecori prin curtea bisericii, să dispari pe străduţe până la locul cu pricina şi să te reîntorci „cuminte”… fără ca ochiul părinţilor să te poată urmări.

Dar, ochiul nevăzut?…

Confruntarea

Ne-am întors acasă de la biserică, rând pe rând, urma să ne aşezăm cu toţii la masă, cum era obiceiul în familie. În timpul mesei, aveam ocazia să ne spunem părerile despre ce s-a predicat, despre cei cu care ne-am întâlnit, ba chiar să glumim pe seama unor replici mai ironice sau cu subînţelesuri.

Ne-am pregătit cu toţii de rugăciune, să mulţumim pentru darurile de mâncare şi pentru cea care s-a ostenit să ni le pregătească.

Spre uimirea noastră desăvârşită, la sfârşitul rugăciunii, mami l-a întrebat pe unul dintre fraţii mei mai mari:

Tu unde ai fost acuma dimineaţa?

– La biserică, unde să fiu?

Tu nu ai fost la biserică. În timp ce ne rugam, te-am văzut împreună cu alţi doi băieţi cum intraţi pe o uşă într-o altă clădire. Şi când m-am uitat mai bine ce scria deasupra clădirii, am văzut scris: C I N E M A.

Cu gândul la ochiul nevăzut

Fratele meu mai mare n-a mai avut de ce să mintă. A recunoscut că s-a înţeles cu alţi doi băieţi de vârsta lui să „fenteze” programul religios şi să meargă la film. Şi-a cerut iertare, şi-a primit pedeapsa şi ne-am aşezat cu toţii la masă.

Am mâncat într-o tăcere apăsătoare. Nu mai aveam chef de poveşti, glume, nici de ironii la adresa unuia sau a altuia.

Gândul că poate vom fi văzuţi şi noi, dacă o luăm pe alte căi, dacă facem ceva în ascuns, ne-a urmărit mereu, chiar şi după ce mami s-a (de)săvârşit…

Greu de trăit cu conştienţa ochiului nevăzut deasupra capului!…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De miraculis și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Din miracolele copilăriei mele (7) – Ochiul nevăzut

  1. LORELEI zice:

    De Ochiul nevazut al Tatalui nu ne putem ascunde …doar ca, uneori, avem asa o impresie ca El oricum si daca stie ne intelege…..si de „data asta”, stie El ce situatie….si asa mai departe…oare poate spune vre-un crestin lui nu i s-a intamplat sa „profite” de faptul ca El poate intelege,ca si El a fost om…

  2. Alex zice:

    Amintirea anilor copilăriei şi a modului în care vedeam atunci, ca şi copii, aceste obiceiuri sfinte…. e nemaipomenită. Nu m-am mai gândit de multă vreme la aceste amintiri. Cum ne pregăteam duminica de biserică. Chipurile oamenilor din biserică, ordinea în care ne aşezam şi care se respecta mereu cu stricteţe. Cântările care au rămas întipărite în memorie, cărţile de slujbă cu colţurile lor tocite de atâta folosire, obiceiul ca oamenii să-şi dea „sărutarea păcii” după slujbă, fuga prin curtea bisericii, prin iarba plină de păpădii înflorite, cu miros dulce-amărui, tufele mari de liliac, salcâmii care înconjurau toată curtea, ceilalţi copii, frumos îmbrăcaţi, masa de duminică în familie şi câte şi mai câte lucruri dragi, amintiri atât de preţioase. Când mă gîndesc la acele chipuri din copilărie, care astăzi nu mai sunt pe aici…Îi pomenim în rugăciuni.
    Îmi amintesc de un tablou religios al cărui mesaj religios-pedagogic, mi-a rămas întipărit în minte de când erau doar un copil curios să ştie toate cele. Erau mai multe imagini care aveau asociate nişte texte: un ochi – „Dumnezeu toate le vede”, o ureche – „Dumnezeu toate le-aude”, o mână scriind pe o carte – „Dumnezeu toate le scrie”. Şi acum „văd” acele imagini. Mesajul mi-a rămas întipărit în minte.
    Aşa e, A.Dama: „Greu de trăit cu conştienţa ochiului nevăzut deasupra capului!”
    Frumoase amintiri ne-ai dăruit. Frumoase comori păstrezi în suflet. Mulţumiri!

  3. viorica zice:

    Draga A.Dama ,m-ai facut sa-mi amintesc cu lacrimi de timpul cind eram copii.Si eu odata in loc sa merg la repetitie de cor am fost la film cu un baiat..Aveam 15 ani .Am crezut ca nu o sa stie nimeni ,dar dumineca tata deja aflase. La acelasi film mai fusese cineva din biserica care m-a spus la tata .Stiti care a fost pedeapsa?
    Sa nu ies afara din casa o saptamina,eram in vacanta .In acelasi timp fr.Marcu Nichifor ne-a vizitat si tata m-a facut de rusine .M-a pus sa ma rog de citeva ori .Inca odata ,nu te-ai rugat corect ,inca odata ,nu ai spus tot ….Mai bine imi dadea o batuta buna .Cind il vedeam pe fr .Marcu ca vine ne ascundeam.Ne punea la rugaciune una ,doua ,controla sub covor sa vada daca nu cumva am bagat gunoiul sub el .Cea mai mare rusine era pentru noi tinerii ,cind ne ducea in parc si ne punea sa ne rugam sub privirea trecatorilor .Nu l-am inteles atunci .Dar Dumnezeu ne-a pregatit pentru vremuri grele cind a trebuit sa ne aparam in fata autoritatilor cind isi batea joc de noi si ne invinuia de prozelitism.
    Ferice de poporul pe care Si-l alege El ca mostenire !

  4. LORELEI zice:

    Viorica…l-ai cunoscut pe Marcu Nichifor..? – si eu…bine zici „ne ascundeam” – si eu! Dar nu era singurul. Sa fi vazut ce rusine imi era de fratele Chicin sau de Gherman(desi era mai tanar)…si mai cativa din zona. A fost frumos ,erau cu coloana vertebrala si credita cat eu una nu o sa am probabil niciodata- ei au construit familia cea mare in care am crescut noi ei , mama A.Damei , si cati or mai fi fost si nu-i stim…

  5. Andrei C. zice:

    Domnul sa faca sa lumineze fata lui peste noi!
    In cazul meu … nici nu mi-a trecut vreodata prin cap ca pot lipsi de la biserica, ori sa-mi caut de lucru prin alta parte, tata a avut grija sa nu putem macar sa ne gandim la asa ceva – Slava Domnului pentru asta.
    Domnul sa te binecuvinteze

  6. A.Dama zice:

    Lorelei, am zâmbit citind despre umanizarea Luim despre faptul că ne înţelege, că şi El a fost om, fiindcă mi-am amintit că la 12 ani S-a rătăcit de părinţi sau părinţii s-au rătăcit de El… El era în casa Tatălui Său. Oare i-a fost uşor lui Iosif cu un astfel de concurent? 🙂

  7. A.Dama zice:

    Mulţumesc de evocare, dragă Alex! Tu întotdeauna găseşti cuvinte alese ca să pui în ele nu doar o idee, cât mai ales suflet. Ar trebui să scrii memorii. 🙂

    Acum, referitor la imaginea cu mâna care scrie şi explicaţia: „Dumnezeu toate le scrie”, am rezerve. Am citit şi (în)scrisuri inspirate de Cel Rău, deci nu cred că Dumnezeu avea vreo legătură cu scrierile acelea, nici oamenii respectivi cu El. Dar sunt de acord cu „toate le vede” şi „toate le aude”. Păi, El este Ochiul şi suntem în El, aşa că nu prea putem fugi din ochi. 🙂

  8. LORELEI zice:

    Eu magandesc la ce emotii trebuie sa fi avut mama LUI Maria…sa-l pierzi pe fiul lui Dumnezeu….Eu l-am pierdut pe fiul meu mare odata in magazinul „Unirea”….si stiu cum este, cateva minute mu mi-am simtit picioarele iar inima statea…

  9. A.Dama zice:

    Viorica, mă bucur că acum poţi relata cu detaşare despre acea întâmplare care atunci a avut încărcătura ei de umilinţă şi dezamăgire. E drept că astfel de întâmplări ne-au ajutat să creştem şi să ne corectăm, iar, mai târziu, să ţinem fruntea sus când ni se cerea socoteală de credinţa care este în noi. La fericirea rostită de tine, zic Amin.

  10. A.Dama zice:

    Andrei C., nici mie nu mi-a trecut prin cap să lipsesc de la biserică. Eu eram implicată în activităţi şi nici nu mi-aş fi dorit să lipsesc. Însă am eu aşa, un fel de convingere, că şi alţii se vor regăsi în încercarea asta de a fenta cumva ochiul părinţilor care, oricum, nu ne poate însoţi peste tot. Şi, dacă-mi amintesc bine, ceilalţi doi băieţi cu care o şterpelise la cinema erau copiii unor oameni bine văzuţi în biserică şi cu atribuţii importante… Asta e, când Celui Rău îi reuşeşte ispita… ne duce de nas. Mulţumesc de urări! Binecuvântări şi ţie în tot ce faci!

  11. A.Dama zice:

    Aşa este, Lorelei! Sigur s-a consumat tare Maria, iar Iosif i-a fost alături. Când şi-a găsit fiul, l-a mustrat părinteşte. 🙂

  12. viorica zice:

    Lorelei,l-am cunoscut foarte bine pe fratele Marcu era prieten cu tatal meu ,sora Ada statea toata vara la parintii mei ,venea la tratament la Techerghiol in timp ce fr.Marcu facea misiuni prin tara .Multe biserici evitau sa-l puna la predica pe fratele Marcu ,tatal meu il punea .Imi aduc aminte ca el nu predica de la amvon ,predica de jos .Avea curajul sa-l infrunte pe diavolul in fata ,nu ii era frica de autoritati ,pe mine m-a inspirat foarte mult in acesta privinta ,Daca e Dumnezeu cu noi cine ar fi impotriva noastra?
    Draga Andrei, eu nu am lipsit de la biserica era intr-o miercuri seara ,cind aveam repetitie de cor .Si eu am avut activitati in biserica ,dar diavolul m-a pacalit,dar m-a costat .Baiatul de atunci este pastor astazi .
    Fiti binecuvintati!

  13. Camix zice:

    Deşi istorisirea se referă la mersul la biserică, cred că implicaţiile pe care le are ea sunt de întindere mai mare. De exemplu, mă gândesc la copiatul din şcoală. Atunci când nu te vede nimeni. Ştii doar tu. Sau poate încă un coleg. Căruia îi convine că îi arăţi şi lui rezolvarea.

    E uşor să ai principii în faţa oamenilor. Cel mai greu e ca ele să fie aceleaşi şi să se menţină şi atunci când oamenii nu ne văd. E o provocare…

  14. elisa zice:

    Lorelei,sa nu-mi spui ca il stii pe fratele Chicin de la Caransebes…am locuit cu el in curte,o viata de om,,in curtea bisericii…un om extraordinar de bun,avea intruchipata bunatatea in ridurile sapate de vreme,a murit acum 2 ani,parca..a tarit toata vioata cu o vina care nu ear a lui…a fost acuzat ca s-a dus cu o femeie la bai,,,,asa a facut securitatea,,,,a scris „o sora ” o scrisoare din care reiesea ca are relatii cu o femeie straina..acea persoana in America fiind,a trimis vorba,inainte de a muri,de fapta ei,printr-o scrisoare,fartele Chicin,la 90 de ani,a zis’lasati-o asa”..nu a vrut nici o reabilitare…a fost de o smerenie rar intalnita.
    Mereu il vizitam ,cand veneam d ela Brasov,,,
    A lucrat ca tamplar,dupa ce a demisionat di functia de pastor,,,la cerere sau cum o fi fost.
    Toata viata o sa-l port cu drag in inima mea.
    Fiul sau Danut,s-a botezat dupa moartea lui,numai la inmormantare a aflat ca tatal sau a fost un sfant.
    Un sfant care niciodata nu a spus un cuvant rau despre nimeni,dar Danut,nu a devenit crestin,fiind f.desamagit de ceeea ce a reusit securitatea sa-i puna in carca.
    Fartele Marcu ii punea in piata sa se roage pe frati ,in mijocul pietei…

  15. elisa zice:

    Sunt bucuroasa ca Danut,(pe care il scosesem din magazia unde l-a inchis sora Magadalena,rascaind cu unghiile,eram de vreo zece ani,poate..astfel am facut o groapa sub usa magaziei,,sora Magadalena, s-a distrat atat de mult cu „inovatia” mea,ca i-a iertat pe copii,erau 2 sau 3 inchisi acolo(erau 3 frati,nyu-mi amintesc daca erau toti atunci inchisi)}..sunt bucuroasa ca Danut azi e in biserica la Arad.

  16. LORELEI zice:

    Da Elisa, fr Chicin a fost in familia noastra de sute de ori, el era un mare om …despre sotia lui ma abtin sa vorbesc… iar despre copiii lor si mai mult ma abtin, stiu ca fiica lor s-a casatorit f tarziu, iar baiatul a refuzat mult timp biserica, iar fr era f trist… in fine, am fost la ei, cel mai mult am admirat casa in care locuiau… ma fascina dealul pana la ei si bradul din curtea lor, iar fr era tare bun cu mine de fiecare data ma trata ca pe nepoata lui, cand imi amintesc de oamenii ca el, plang… fiindca ma doare dorul dupa ei.

  17. elisa zice:

    Ma bucur mult ca totusi „ceva” ne uneste,in sfarsit.
    Fratele Chicin ne iubea si pe noi ,asa ca …suntem
    in aceeasi barca . 🙂
    in Teius(teiusul Caransebesului),unde statea era tare frumos…si este,dar el e Sus,,,
    Sa stii ca baietii lui,au fost abatuti de la Cale,din cauza minciunii despre tatal lor.Mi-a povestit Danut,care s-a botezat in martie,ca a fost cumplit, a crezut ce e mai rau despre tatal sau,si a aflat adevarul doar la inmormantare.Filu e inca in lume,zice ca vrea sa se pocaiasca;a avut o incercare mare,una din fetele lui, a avut un accident cu motocicleta(sau ce era aceea) baiatul a murit,cel cu care a fost,Cred ca l-au ajuns rugaciunile tatalui.
    Un om deosebit a lui Dumnezeu,care a suferit in tacere,si in familie si afara,dar bunatatea lui,a fost rara, cum spunea fr Petrica Gaina la inmormantarea la care am fost,ca n-a ripostat niciodata,in bladetea sa fara seaman.
    O vina are fratle care a primit srisoarea din America,ca n-a aratat-o in biserica,stia ca fratele a fost pus la zid atatia ani pe nedrept.

  18. A.Dama zice:

    Camix, şi eu cred că sunt mai multe implicaţii. În fond, chiar dacă nu ar fi existat un element miraculos, e o provocare să ne gândim mereu la ochiul nevăzut. Şi când vine vorba de copiere, şi când vine vorba de alte acte ale noastre. Eu am învăţat cea mai bună metodă de copiere de la un coleg care era tot credincios. Dacă am folosit-o au ba, rămâne de văzut dacă se va încadra vreodată în ritmul zicerilor. 😛

    Aş fi putut cosmetiza relatarea, să o literaturizez, dar am evitat acest lucru. A fost o chestiune simplă şi cu bătaie lungă. 🙂

  19. A.Dama zice:

    Elisa, Lorelei, v-am citit. 🙂 Nu ştiam nimic despre acest frate, acum ştiu câte ceva din cele spuse de voi. Ferice de cei care ajung modele de urmat după trecerea lor în veşnicie!

  20. LORELEI zice:

    Fr Chicin, Fr Traian ,Fr. German, -sunt oamenii care au fost acolo stalpii pe care s-a construit in zona Caransebesului, Orsovei, Severinului,… si pana la mine in Motru …BISERICA baptista.
    Bateau sute de km uneori pe jos fiindca autoritatile ii dadeau jos din autobuze…aveam biserica undeva la Gardoaia intr-o casa, „calndestin” ne adunam familia respectiva platea amenzi duminica de duminica….Au fost vremuri pe care nu am sa le uit niciodata sper sa reusesc sa termin cartea pe care tot incerc sa o scriu(de parca ar folosi cuiva ce scriu eu..macar copiilor mei)si poate poate cumva toata istoria traita de mine sa prinda viata pentru a nu fi uitata…..scuze m-a luat valul am scris cam mult.

  21. A.Dama zice:

    Am citit, Lorelei! 🙂 Spor la scris!

  22. LORELEI zice:

    multumesc . a fost o chestiune de moment commentul promit ca data viitoare nu ma mai lungesc atat.

  23. A.Dama zice:

    Lorelei dragă, nu ai zis nimic rău! Deci n-are rost să te mai scuzi. Am citit că aşa mai aflăm şi noi ce ştiu alţii. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s