Ştiţi, mi-aţi salvat viaţa?


Era pe la 1944, undeva în nordul Franţei. P.G. avea 21 de ani şi oroare de toate ororile văzute deja. Răniţi, morţi, copii plângându-şi părinţii, părinţi plângându-şi copiii, disperare în ochii iubitelor, groază şi frică în ochii soldaţilor. Mereu câte o promisiune că va îndeplini ultima dorinţa a vreunui camarad care se sfârşea sub ochii lui.

La spitalul improvizat unde transportase răniţii în acea zi, lucra o asistentă care-i atrăsese de la bun început atenţia. Avea o eleganţă şi o distincţie care eclipsau atmosfera aceea suferindă şi mortuară. Două săptămâni, atât a ţinut înseninarea lui P.G. Atât a putut să o urmărească de la distanţă, iar mai apoi să chiar schimbe câteva cuvinte cu ea. Era o paranteză de uimire încântată în marea de sânge, ţipete, moarte, hrana ochiului de fiece zi.

Oricât de intensă a fost trăirea, nu-şi putea face planuri de viitor, de familie, de câţi copii ar vrea etc., etc. Războiul e război, te cere sută la sută. P.G. mai avea cinci fraţi. Nu ştia dacă îi va revedea vreodată. După două săptămâni, în care o infimă fereastră de lumină se deschisese în întunericul fiecărei zile, P.G. a fost mutat cu unitatea lui în altă parte a frontului. Adio fereastră, adio asistentă elegantă şi distinsă! Războiul îmi cere sufletul tribut.

Atunci a cedat. Pentru prima şi ultima dată.

Cantonaţi undeva nu departe de ţărmul mării, P.G. s-a gândit că acolo îşi va găsi scăparea. Trebuia să se arunce în valuri… să dispară definitiv. Aşa că s-a pornit către mare. Mergea împleticit, ca un om beat. Fără să fi înghiţit ceva, câtuşi de puţin. Inima îi zvâcnea cu putere. Oare de ce apropierea iubirii şi a morţii îţi dă aşa bătăi de… inimă? Avea în buzunarul de la piept o poză. Pe spatele ei îşi scrisese numele. Avea 21 de ani… Dacă va fi găsit cândva, măcar să i se ştie identitatea.

Flashuri intense îi fulgerau mintea şi inima. Am ucis, am luat în stăpânire localităţi. Am parcurs zeci de kilometri pe orice vreme. Înfometaţi, însetaţi. Am distrus poduri, păduri, case. Să nu mai rămână nimic întreg pentru inamic. Dar ce se întâmpla acasă? Ce făceau fraţii mai mici? Şi cei doi gemeni, băiat şi fată. Fratele mai mare – oare mai era viu pe front? Mama, cu faţa luminată, în ciuda ridurilor săpate de îngrijorare şi lacrimi… mai trăia? Iar el, el nu se va mai putea însura cu o învăţătoare, o asistentă medicală ori o funcţionară. Erau cele trei variante din mintea lui. Războiul nu e bun la nimic!… Privirea asistentei elegante şi distinse îl urmărea. Gata. Punct.

Urmează asprimea valului.

Dintr-o dată, auzi un plâns de copil. P.G. trecu nepăsător mai departe. Cedase. Pe el îl aştepta desprinderea, dispariţia definitivă. Înaintă către mare cu convingerea soldatului care a făcut o alegere. Plânsul copilului nu contenea. Distanţa dintre ei se mărise, dar încă îi răsuna clar în urechi. Îşi aminti de fraţii lui mai mici…

Fracţiuni de secundă de război interior. Marea? Copilul?

Se-ntoarse.

Era un copil rănit, prins între nişte dărâmături, imobilizat. P.G. începu să îndepărteze bucată cu bucată cărămizile şi resturile de mobilă şi alte mizerii care îl împiedicau să îl scoată pe băiat afară. Vorbi cu el ca să-l facă să înceteze plânsul. Avea 12 ani. Rămas singur pe lume. Părinţii omorâţi. În sfârşit, reuşi să-l scoată dintre ruine. Îl luă în braţe şi se îndreptă cu mare viteză în direcţia opusă mării, către primul spital de campanie pe care-l ştia la câţiva kilometri de locul unde se afla. Îl bandajase pe copil cu ce putu, ca să-i oprească sângerarea din picior.

Marea rămase în urmă şi chemarea valurilor amuţise treptat.

P.G. ajunse după două ore şi ceva la spital, cu copilul de 12 ani în braţe. Când să se despartă de el, acum că îl ştia pe mâini bune, îşi duse mâna la piept şi scoase din buzunar poza pe care îşi scrisese numele. Hotărî pe loc să i-o lase amintire copilului. Scrise pe spatele ei dedicaţia: lui J.L. Şi data. Apoi îşi luă rămas bun şi porni, sleit de puteri, către unitatea lui…

*

După 55 de ani de la data înscrisă pe poza aceea, într-o bună zi, sună telefonul:

– Alo, sunteţi domnul P.G.?

– Da, chiar el.

– Ştiţi, mi-aţi salvat viaţa!

În 1999, P.G. a aflat cu uimire că acel copil pe care-l purtase în braţe era în viaţă. Băiatul era acum om în toată firea, cu copii şi nepoţi. I-a mărturisit că îi păstrase poza ca pe un obiect de mare preţ şi, pentru că avea pe spate trecut numele lui, n-a încetat să îl caute toată viaţa. A dat nenumărate telefoane, la toţi cei care aveau acelaşi nume şi prenume ca el. Îşi pierduse nădejdea de a-şi mai găsi vreodată salvatorul, dar n-a încetat să-l caute. Acum îl găsise…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Ştiţi, mi-aţi salvat viaţa?

  1. Camix zice:

    Ioai… 🙂 Emoţionantă frântură de viaţă.

    Un mult mai mare preţ au acţiunile în care ne uităm pe noi înşine şi ne scoatem din centrul atenţiei noastre pentru a alege să iubim pe altcineva mai mult atunci când are nevoie.

    „Nu va fi lăsat nerăsplătit nici un pahar cu apă…”…

    Şi răsplata pe care PG a primit-o după 55 de ani nu cred că a fost deloc mica…

  2. Alex Androne zice:

    Emoţionantă povestire. Şi câte vor mai fi fiind încă nespuse. Eram copil şi mi-a rămas întipărit în minte un moment cu totul cutremurător. Bunicul meu, care a făcut războiul şi pe frontul de est şi pe cel de vest. A primit într-o seară de iarnă pe un prieten de-al lui, care făcuse la rândul lui războiul. Au început să-şi depene amintiri din război. Lacrimi le curgeau pe obraji, când îşi aminteau de camarazi care au murit pe front, lăsându-şi osemintele prin tot felul de locuri din lumea asta. Era emoţionant să vezi doi bărbaţi în toată firea, plângând din pricina unor amintiri dureroase… Pentru că cele prin care au trecut, le-a traumatizat tinereţea. De câte ori îmi aduc aminte de acest episod, nu-mi pot opri o lacrimă în colţul ochiului şi-n suflet. Mi-e dor de cei dragi, care nu mai sunt pe aici, prin lumea aceasta. Ne-aşteaptă Sus…
    Istorioara povestită aici, imi aduce aminte de acel film excepţional: „Salvaţi soldatul Ryan!” cu Tom Hanks, când el moare salvând pe acel soldat căruia îi muriseră fraţii pe front, iar după mulţi, mulţi ani, într-un cimitir al eroilor de război, fostul soldat Ryan, acum bătrân, vine cu familia, cu nepoţii. Şi aduce un omagiu de suflet salvatorului său. Am văzut şi l-am revăzut de multe ori acest film şi tot l-aş mai vedea… Imi aduce aminte de ceea ce v-am spus mai sus..

  3. A.Dama zice:

    Camix, am fost impresionată când am ascultat povestea. Sigur, erau detalii multe, exacte, nume de localităţi, ore bine ştiute, până şi minutele. Acele detalii nu le mai am. Ştiu istoria şi m-am străduit să o schiţez aici ca să ajungă şi la alţii. Oricum, trebuie să-l fi furnicat bine emoţiile când a auzit că e numit salvator. Cât de des ţi se întâmplă aşa ceva în viaţă?

  4. A.Dama zice:

    Da, Alex, sunt multe poveşti din război care au fost ecranizate. Din păcate, războaiele continuă să fie prezente, nu se absorb în istorie cu lecţia bine învăţată.

    Povestea domnului P.G. m-a făcut pe mine să mă gândesc la un alt lucru. Şi am avut tot timpul în minte acest lucru când am scris întâmplarea. Noi avem un fel de „poză” a Salvatorului nostru. Scrie pe Ea, pe Scriptură, numele Lui. Oare n-ar trebui să facă fiecare acelaşi lucru, să-L caute după numele înscris pe „poză” şi să dea telefoane în toate părţile până-L află? Să-I spună atunci: Ştiţi, dragă Doamne, mi-aţi salvat viaţa! 🙂

  5. Gellius zice:

    What a great story!
    Eroism, compasiune şi mai ales … recunoştinţă! Ultima din ele mi se pare mai impresionantă, tocmai prin raritatea ei. Din zece leproşi vindecaţi, doar unul s-a întors să deşerte recunoştinţa din inimă la picioarele Domnului.

    Soldatul, istovit de tumultul din viaţa lui, salvat de la sinucidere de tânăra victimă a războiului, cel salvat de el însuşi. Viaţa-i mai complicată decât pare.

    Eroismul este un act, care poate fi motivat felurit (curaj, temeritate, primejdie, etc); compasiunea este o stare a inimii, care simte interes pentru aproapele în nevoie şi acţionează în favoarea lui. Cele două se suprapun parţial. Amândouă presupun sacrificiu de sine.

    Recunoştinţa, la rândul ei, nu-i doar un simţământ pasiv. Posedă o motivaţie forte în a se exprima pe sine prin cuvinte şi fapte, cum istoria de mai sus o dovedeşte.

    Desigur, mai multe detalii ar arunca mai multă lumină asupra întregii istorii, dar zeci de ani de căutare a binefăcătorului, doar spre a-şi exprima recunoştinţa, spune destule.

    aDama, am o rugăminte la tine, doar aşa, ca să-ţi rămân … recunoscător.

    Să zicem că macii tăi simbolizează eroismul, cu roşul sângelui vărsat în actul eroic. Dar pentru compasiune/dragoste pentru aproapele, şi pentru recunoştinţă, ce flori ai alege ca simbol?

  6. ionatan zice:

    Oricât de multă răsucire
    De ură-n oameni s-a afla,
    I-ar învăţa doar împietrire.
    Dar la iubire vor ceda…

  7. viorica zice:

    Va povestesc si eu o intimplare din timpul razboilui care s-a intimplat tatalui meu .
    Plutonul lui trecea pe linga malul Dunarii si era o noapte neagra fara luna si tare frig .Primeste ordin nimeni sa nu se aplece sa bea apa din Dunare mal este foarte inalt si apa adinca..Tatal meu care era de statura mai mic ,fiind in coada plutonului s-a repezit repede sa bea apa.Era obosit ,in spate avea greutate, arma ,patura si ceva meride si simtea o sete grozava .S-a aplecat sa bea apa,cind s-a trezit in apa ,repede soldatii au sarit i-au aruncat funie sa se agate ,nimic.Si-a aruncat tot ce avea pe el ranita ,arma sa se usureze de greutate dar nimic ,incet ,incet s-a dus la fund .In timpul asta i-a venit in gind toata viata ca intr-un tv . Se gindea Doamne, dece sa mor sint tinar am un copil care trebuie crescut nu vreau sa mor acum .Dintr-o data aude o voce;,,Striga la Isus”.Si a strigat tare,Isuse,Isuse.Bineinteles ca striga in duhul nu cu voce dar lui i sa parut ca striga cu gura tare ,Isuse ,Isuse ,era deja la fundul apei .In acelasi timp simte o mana ca il ia de jos de talpi si il arunca pe mal .Cind l-au vazut camarazi si-au facut cruce au crezut ca a fost o minune dumnezeasca .Malul era inalt si apa adinca in locul acela ,numai Dumnezeu a putut face o astfel de minune .L-au luat l-au dus linga un foc sa se incalzeasca si au pornit mai departe ud pina la piele .Dumnezeu l-a scapt si de la inec si de razboi .Salvatorul numarul 1 a fost la lucru .

  8. Alex zice:

    Aşa este, A.Dama! Uităm mereu că Salvatorului nostru îi suntem datori cu recunoştinţă şi iubire. Ne-a salvat, ne-a mântuit, ne-a eliberat! În fiecare zi să ne amintim asta. E important să nu uităm. Să ştim!

  9. A.Dama zice:

    Gellius, ai încadrat bine întâmplarea. Eu am ascultat-o cu sufletul la gură.

    Iar ca să-ţi răspund în legătură cu florile, eu nu am avut o relaţie prea bună cu florile, în special în adolescenţă. Trandafirii mi-au plăcut dintotdeauna, pentru că, în ei, frumuseţea se combină cu durerea pe care o provoacă spinii. Apoi, mi-au plăcut macii şi ghioceii. Cu astea am rămas fidelă. Macii sunt simbolici în primul rând pentru dragoste. Pentru compasiune aş alege protea, iar pentru recunoştinţă gladiolele şi calele.

  10. A.Dama zice:

    Ionatane, bine-ar fi să fie aşa! Să cedeze la Iubire întreaga omenire! 🙂

  11. A.Dama zice:

    Florentina, mulţumesc! 🙂 Cel care mi-a povestit întâmplarea are acum 85 de ani…

  12. A.Dama zice:

    Viorica, mulţumesc de experienţa împărtăşită! Eu nu voi sări cu întrebări foarte exacte, cum au mulţi obiceiul când aud câte-o întâmplare de acest fel, care li se pare incredibilă!… Fiecare să mulţumească pentru ceea ce i se dă!

  13. A.Dama zice:

    Alex, mă bucur pentru seninătatea pe care o emani, amintindu-le mereu celor ce te citesc de Dumnezeu şi de lucrările Lui. 🙂 Păcat că sunt puţini oamenii senini azi! Uite, mi-am amintit acum şi de Forrest Gump. Dacă s-a terminat războiul, s-a apucat să fugă, să o ia şi alţii pe urmele lui. 🙂

  14. Bibliotecaru zice:

    Te întrebi cine cui a salvat viaţa… Am citit rapid comentariile şi nu am văzut să fi observat cineva că şi puştiul salvase viaţa soldatului, care astfel nu s-a sinucis.

    Acest lucru este trist în viaţă, suntem pe jumătate orbi, în timp ce cealaltă jumătate este inconştientă. Tocmai de aceea îl umanizăm pe Dumnezeu atribuindu-i sistemul bine/rău când El este mai presus de plămada umană.

    Adevărata căutare nu era a copilului devenit matur ci a soldatului, un om măcinat care, în urma unui incident, a găsit un nou echilibru psihic şi nu s-a sinucis.
    Adevărata problemă a povestiri este de fapt raţionalitatea sinuciderii. Pe mine nu m-a convins.

  15. A. Dama,
    „frumoși” sunt oamenii de lângă tine!

  16. Alex zice:

    Sărut mâna pentru apreciere! Nu o merit. Nu sunt eu chiar aşa…senin. Am şi destule momente de întunericeală. Deh…
    Mă bucur că ai amintit de Forrest Gump. Mi-a plăcut enorm filmul şi mai ales personajul. Eu unul l-am perceput ca pe un fel de Don Quijote modern. Unul care trecea drept nebun în ochii lumii, dar nu el era nebunul, ci lumea! Seninătatea, nevinovăţia, puritatea şi bunătatea lui, treceau drept slăbiciuni, dar asta numai pt ca oamenii nu mai aveau aceste calităţi şi nu mai ştiau să le aprecieze.
    Ideea lui cu fuga este mai mult decât o metaforă. Să fugim fără oprire spre Hristos! Haideţi cu toţi!

  17. A.Dama zice:

    Bibliotecarule, mă bucur că nu te-a convins! Singurul sacrificiu care e bine să ne convingă, definitiv şi irevocabil, este al Mântuitorului.

    În al doilea rând, cele de mai sus sunt o întâmplare adevărată. Nu este vorba de inventarea unui scenariu de către un autor care urmăreşte un anumit efect de impresie asupra cititorului, înţelegi? Deci un autor care la modul raţional îşi face nişte calcule asupra discursului său narativ, ţinând cont şi de publicul-ţintă, nu va fi atât de ingenuu.

    Lectura „cine pe cine salvează” e a ta. Eu îţi mulţumesc că ai deschis şi această portiţă de sens pentru cititori, că astfel ne îmbogăţim!

  18. A.Dama zice:

    Flori, mulţumesc, din nou! 🙂 Cred că e mai aproape de tine acest domn, fiindcă trăieşte în Franţa. 🙂

  19. A.Dama zice:

    Păi, Alex dragă, tu când vii aici, laşi întunericeala acasă şi păşeşti senin printre cuvinte. Ţine-o tot aşa!

  20. viorica zice:

    Dragii mei, ce v-am povestit este o intimplare reala, tatal meu de multe ori o spunea de la amvon, multi isi amintesc de acesta intimplare si au pvestit-o si altora. Tatal meu a fost pastor baptist. Nu sint povesti, ci intimplari reale.

  21. Bibliotecaru zice:

    🙂
    Adică viaţa nu are un autor? Realitatea este pură întâmplare? Dar mai ales faptul că această poveste a ajuns să fie spusă în amvon sau pe acest blog este chiar rodul unei pure întâmplări a realităţii?

  22. romuluss zice:

    Ideea salvarii soldatului de catre copil, prin redarea unui sens al existentei, nu este o idee invizibila. Dimpotriva este extrem de clara, doar ca exista un pattern comun de gandire care evidentiaza anumite aspecte in defavoarea altora.

    Fenomenul observational este direct influentat de selectivitatea preferentiala existenta in noi.Tocmai de aceea fiecare privitor observa un aspect diferit in raport cu un lucru, comparativ cu alti observatori. Totul este influentat de grila de valori pe care o detine acesta in momentul realizarii observatie.

    Limitarea gandirii este cauzata tocmai de aceasta opacitate determinanta.

    Rationalizarea unei experiente de viata, apare in general dupa consumarea faptului. Exista tipuri diferite de personalitate, nu toti abordeaza un eveniment prin prisma emotiilor de moment.Unii au ratiunea ca si aspect dominant al gandirii, altii intuitia si desigur unii emotivitatea, etc. Rationalizarea apartine in special categoriei care are ca si trasatura dominanta acest aspect. Conteaza si modul in care este redat evenimentul, daca cel care reda are capacitatea de a trasnmite o reprezentare a faptelor astfel ca sa produca impactul dorit in mintea receptorului. Exista mai multe categorii de receptori care nu sunt afectati de dimensiunea unei intamplari tocmai ca se asteapta ca evenimentele sa aiba un anumit sablon ca sa poate fi validat pozitiv, de ei.

    Mintea umana, este un mecanism foarte complex, pe care nu reusim sa o intelegem pe tot parcursul vietii, la nivelul dimensiunii reale.

  23. viorica zice:

    Nu a fost o intimplare ,Cineva vegheaza ,asupra copiilor Sai! Fiul meu este in armata americana .De 5 ori a fost la razboi in Iraq si Afganistan acum va pleca iar .Intr-o zi, pleca cu inca 4 persoane cu masina la o sedinta de la Mosul la Kirkuk,s-a tras in ei ,au fost morti si raniti ,fiul meu nu a fost atins cu nimic nici macar o julitura .Anul trecut in timp ce era in zona verde Bagdad, primeste ordin sa se intoarca in tara, primise un grad mai mare si avea nevoie de el .Dupa ce a servit masa ii spune soferului,hai repede la aeroport .Nu trebuia sa se grabeasca mai avea vreo 2 ore pina la plecarea avionului si drumul dura o jumatate de ora .Au plecat si la 10 minute sa auzit un zgomot mare , se batea chiar in locul de unde plecase .Au fost morti si raniti .Avem un Dumnezeu mare ,L-a scos repede din zona periculoasa si l-a scapat finca il iubeste .Dumnezeu sa aibe mila de noi si sa ne binecuvinteze!

  24. A.Dama zice:

    Dragă Viorica, eu ştiu că e adevărat, nu am pus la îndoială cele întâmplate tatălui tău. Am amintit de metodele unora care veneau şi lansau tot felul de întrebări dacă le spuneam astfel de întâmplări, cumva, cumva, să te determine să te îndoieşti de cele spuse. Dar, fără succes.

    Cât despre fiul tău militar, să fie păzit de Păzitor mereu! 🙂

  25. A.Dama zice:

    Dragă Bibliotecarule,

    Aş vrea să nu se confunde amvonul cu blogul! Nu de alta, dar chiar nu am pregătire de specialitate pentru a ţine predici.

    Autorul vieţii e Dumnezeu.

    Autorul întâmplării relatate mai sus sunt eu. Bun, atribuţiile mele au fost de a da mai departe o întâmplare pe care au auzit-o prin viu grai. E clar că eu am ales cuvintele cu care am spus întâmplarea, deci am avut un rol în această înşiruire de cuvinte şi fapte. Dar nu a fost un act pur fictiv, adică să aleg personaje, numele lor, statutul civil, profesia, să le pun într-o schemă, să urmăresc a demonstra o idee, convingere etc. De exemplu, pentru mine a fost foarte important momentul acela în care, în sfârşit, copilul salvat îşi găseşte salvatorul. Analogia cu Salvatorul care ne-a lăsat „poza” Lui, dar nu ne străduim toată viaţa să Îl găsim pentru a ne exprima recunoştinţa a fost pentru mine importantă. În rest, dacă a mai folosit cuiva, bine! Dacă nu, iarăşi bine.

  26. A.Dama zice:

    Dragă Romi, am văzut că ai realizat o schemă generală despre comunicarea unei întâmplări, cum a fost cea din articol, şi felul în care ea este receptată. Mă întreb care este lectura ta, cum te raportezi tu la povestea soldatului? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s