Păi, e ca tataDer, mamaDie şi copilulDas. Sau ca tataDas, mamaDas şi copilulDas. Încă nu la scară mondială, dar teribil de alarmant! Dacă tot s-a ajuns la capăt cu demitizarea, atunci am ajuns la început… Androginii sunt… pe masa de operaţie şi… prin şcoli, pe la locul de muncă. O anumită specie…
Mai ştiţi cum e cu întrebările de genul:
– Aştepţi bebe?
– Da, sunt foarte fericită.
– Şi ce o să fie? Ştii deja?
– Ce-a vrea Domnul, numai sănătos să fie!
Ei bine, astfel de întrebări nu sunt de viitor. O să le uităm în curând, ca şi răspunsurile de acest fel.
Azi poţi determina sexul copilului, deci nu se mai pune problema să iasă „ce vrea Domnul”. (Nici măcar Mother Nature.)
N-o să mai auzim curând nici lamentări:
– Ne-am dorit foarte tare băieţel. Aşa ni s-a spus şi la ecograf. Dar a ieşit fetiţă şi asta ne-a deprimat pe amândoi foarte tare.
De ce n-o să mai auzim? Că oricând se poate schimba situaţia, dacă n-a fost… pe măsura… toanelor. Tonurilor. Intonaţiilor.
Şi nici expresia „gol, cum l-a făcut mama” nu va mai fi valabilă. Fiindcă între timp a devenit din băiat fată… Nu mai este cum l-a făcut mama. Acum poate face chiar copii, că i s-a implantat tot ce-i trebuie, a făcut tratamentele necesare, a fentat condiţia umană.
Şi-atunci copilul nu va mai şti dacă să-i spună: mami sau tati. Fiindcă tati, devenit mami, l-a purtat în pântece şi l-a adus pe lume.
Întrebarea din titlul articolului este pusă de o fetiţă după ce a auzit ştirea cu toaletele speciale pentru transsexuali, făcute într-un liceu din Thailanda. Conducerea liceului a decis să le facă toalete speciale, ca să nu mai intre în toaleta fetelor.
E ştire pozitivă sau negativă? Ăsta e războiul recent iscat prin televiziuni. Dacă sunt 50% ştiri negative, să se dea 50% ştiri pozitive.
Să vedem!
E o ştire pozitivă pentru că:
– s-a informat opinia publică despre o circumstanţă care era nelalocul ei şi cerea o rezolvare;
– s-a luat o măsură necesară pentru fetele care erau agresate de prezenţa celor „altfel” în toaleta lor;
– li s-au dat idei şi altora cum să rezolve cazuri similare;
– au fost educaţi copiii să-i accepte pe cei diferiţi şi să fie toleranţi;
– părinţii acelor copii au fost ajutaţi ca să depăşească neliniştile legate de integrarea odraslelor.
E o ştire negativă pentru că:
– îi şochează pe cei care nu au idee că există astfel de categorii;
– suscită interesul pentru insolit şi extravaganţă, excentrism;
– le poate orienta copiilor alegerea spre a deveni transsexuali, dacă tot pot funcţiona normal în societate după aceea.
Şi ce fac părinţii?
Le explică din fragedă pruncie copiilor: „Ştii, acum eşti fetiţă cuminte, dar când vei fi mare, dacă-ţi vor plăcea fotbalul şi boxul, vei putea să te faci băiat. Dacă vrei să te faci cântăreţ, vom face o operaţie şi vei avea o voce masculină de excepţie”.
Sau: „La şcoală vei avea trei feluri de colegi – fete, băieţi şi transsexuali. Transsexualii sunt copii normali, ca tine, deci să te joci cu ei, să stai de vorbă în pauză, să te-aşezi la masă cu ei, să nu cumva să se simtă persecutaţi. Dumnezeu îi iubeşte şi pe ei”.
Rămâne de gândit. Reedităm toate manualele, de la cele de biologie, psihologie, codul bunelor maniere, până la teologie?
lumea adam(a)ică 
Din pacate, ne vom confrunta cu aceste idei in curand si la noi in tara. Subiectul este foarte binevenit, in special pt ca poate fi supus disctutiilor. A.Dama este excelenta ideea de a pune pe masa discutiilor subiectul.
In general, Biserica nu a fost capabila sa inteleaga ce se intampla in societatea in care coexistam, pentru ca a respins dialogul pe teme non clasice. Acest fapt a dus la o criza si la o lipsa totala de relevanta. Sunt, desigur, tentative de a crea relevanta in mod artificial prin ghettoizare si „secularizare”, dar efectele scontate sunt departe de a fi atinse.
Problema transsexualitatii deriva dintr-un disconfort creat intre ceea ce gandeste individul despre el insusi si realitatea fizica in care este intrupat. Modificarile de acest tip, obtinute pe cale chirurgicala, incearca sa materializeze proiectia propriei imagini de sine.
Desigur, Dumnezeu, la momentul creatiei, a proiectat femeia si barbatul avand o anumita structura fizica si spirituala. Evident ca orice modificare de la proiectul original al lui Dumnezeu este o rebeliune vizavi de intentiile originale si recunoasterea suveranitatii divine. Din start se poate subintelege ca raportarea la Dumnezeu nu exista.
Din punct de vedere al realizarii unei transformari de acest fel sunt implicati cativa factori esentiali :
– imaginea de sine, care este un proces in continua formare pe tot parcursul vietii
– aparitia conflictului intre personalitate si natura corpului gazda
– decizia de a suporta consecintele sociale, de respingere, obtinere de joburi care apartin unei categorii mai restranse de oameni
– calculul costului efectiv al operatiei si nu ma refer doar la partea financiara, pentru ca orice operatie implica o perioada lunga de refacere
– si apoi desigur noile nemultumiri care vor aparea in mod sigur.
Tot acest amalgam de factori necesita timp, timp care nu este alocat cu siguranta aflarii intentiilor lui Dumnezeu, fapt care dovedeste, matematic chiar, eroarea care se comite.
Raportarea pe plan social o presupun ca fiind facuta din doua puncte de vedere:
– acceptare sau non-acceptare vizavi de statul transsexualilor in societate
– raportarea la o persoana care nu Il cunoaste pe Dumnezeu.
Din punct de vedere al acceptarii statutului transsexualilor, desigur ca nu putem fi de acord cu el. Din punctul de vedere al atitudinii generale fata de pacatos, aceasta trebuie sa fie de acceptare, cu obiectivul de a ajuta acei oameni sa ajunga la cunoasterea Lui Dumnezeu. Fac conexiunea cu cazul lui Tony Anthony, multiplul campion mondial in arte martiale si evanghelistul prin care s-a convertit. Atitudinea evanghelistului a fost impecabila de a nu emite judecati de valoare asupra lui Tony, chiar daca cariera de bodyguard de VIP-uri este un domeniu care faciliteaza comiterea de crime si mutilari in cadru legal. Forta interioara a evanghelistului a fost impresionanta dand, dovada de credinta si maturitate.
Atitudinea corecta, in alte cuvinte, este de a continua sa coexistam cu acest fel de persoane, dar sa nu impartasim sub nici o forma statutul lor ca fiind ok. Iubirea hristica se rezuma la a iubi pacatosul, dar nu pacatul si stilul sau de viata.
Traim intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna. Problema e ca au influenta asupra multora. Nu e vorba de a ne separa de ei, ci de a fi gata a face acest lucru atunci cind atitudinea lor in privinta noastra are un impact nedorit asupra noastra si a vietii noastre. La ce bun sa acceptam ceea ce ne dauneaza? La noi la tv arata foarte des asemenea specimente nebune, nu iti poti da seama ca sunt baieti, arata ca modelele.
Suntem impotriva acestui pacat monstruos.
Romi, eşti surprinzător! 🙂 Aş putea muta comentariul tău în articol. 😀
Hai să vedem: Biserica nu discută aceste chestiuni deschis, fiindcă preferă varianta sfiiciunii. Nu şi când e vorba de cruciade sau deconspirări. Deşi am scris cu majusculă, ceea ce presupune o generalizare, nădăjduiesc că sunt şi excepţii, respectiv capi de biserici care să fie responsabili şi deschişi.
Apoi, din punctul de vedere al credinciosului, care ştie că este creatura lui Dumnezeu, pe care El a întocmit-o după reţeta: Te laud că sunt o făptură atât de minunată, minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!, nici nu se pune problema unei alternative de genul operaţiilor transsexuale.
Societatea cu descoperirile ştiinţei alimentează apetitul acestor experimente. După ce psihologul constată porniri feminine la un individ sau masculine la o individă, îi spune că nu e nimic rău… a greşit puţin Mama Natură, aşa că hai să facem noi ajustările necesare.
Problema care îmi dă mie de furcă începe în momentul socializării cu aceste categorii aparte. Şi nu atât de tare din perspectiva noastră, care ştim că 1+1 = 2, ci din perspectiva copiilor care trebuie să înveţe toate lucrurile după alte reţete.
Credincios fiind, să zicem, nu mi-aş pune niciodată problema să devin altul. Dar când stau de vorbă cu oamenii ăştia, cum procedez? Le spun că Tata îi iubeşte cum sunt şi să se întoarcă la El, să se căiască de faptele lor la fel cum se căiesc ceilalţi păcătoşi? Homosexualii obţin toate drepturile, sunt în fruntea noastră, dau legi. Urmează să ceară şi transsexualii aceleaşi drepturi, poziţii etc.
Copiii îţi pun întrebări şi te încuie. Ce îi vom învăţa de acum înainte?
Iar faptul că nu aprobi stilul lor de viaţă nu e suficient. Dacă ajung în funcţii de conducere, iar tu trebuie să te supui directivelor lor, atunci ce faci? Că Biblia ne învaţă şi să ne supunem mai marilor…
Viorica, e limpede că suntem împotrivă. Însă, când ajungem în contact cu aceste categorii, ce facem? Le punem copiilor mâna la ochi să nu vadă? Dar dacă ajung în aceleaşi şcoli? Îi învăţăm că oamenii aceştia au drepturile lor şi să-i respecte, să-i ajute, să-i câştige pentru El?
Este o temă care tulbură.
Şi este de gândit. Nu ştiu dacă mi-am fixat în detaliu concepţia în acest aspect. Însă am rămas cu ceva în minte şi deocamdată încerc să mă ghidez după acest ceva:
Isus a stat la masă cu vameşii şi păcătoşii (by the way, toţi suntem… într-un fel sau altul). Nu a devenit ca ei, dar a mâncat cu ei, a vorbit cu ei. Nu a fost de acord cu ei, dar a stat în preajma lor.
Deocamdată la asta mă gândesc….
E dureros de trist ca Biserica (toata, indiferent de confesiune) nu are o pozitie ferma si clara, nu se mai poate impune…
E dureros si trist ca in Biserica, si cand spun biserica, ma refer la cei din care este construita… nu trateaza subiectele acestea cu maxima responsabilitate, nu cauta solutii in educatia enoriasilor si nu are nici o strategie de viitor in ceea ce priveste educarea copiilor.
In ce priveste societatea… este macinata de lupta de clasa, de ierarhizari si politica chioara.
Cat despre mine ca si crestin …cu iertare sa-mi fie, nu pot a inteleg oamenii acestia si nu stiu daca vreodata as reusi sa inteleg – ma cutremur la gandul ca in fata copiilor mei se deschide o lume diabolica si ma cutremur cand ma gandesc cat bob de credinta trebuie sa am in rugaciune pentru ei…
Ceea ce este cel mai ciudat ca uneori noi nu stam in preajma lor, cum zicea Camix, ci ii acceptam asa cum sunt – scuze, dar asta cred ca e rau daca nu mai spunem pacatului pacat si daca nu incercam sa stam departe de pacat, ma tem ca nu noi ii vom educa pe ei… ci ei vor ajunge sa ne educe pe noi… (ma rog, asa gandesc acum).
„Tarde venientibus, ossa”, spuneau latinii despre ultimii veniţi.
Scuzaţi-mi întârzierea!
„By the way, are there any bones left for hungry dawgs?”
„Şi ce fac părinţii?”, era întrebarea lansată de A.Dama.
Răspunsul mi se pare a fi simplu – pot face mult.
Rămâne de datoria lor să educe, lumineze şi călăuzească pe copiii lor.
O vor face?
Unii „da” (cu ajutorul bisericii locale, în speţă al păstorului), alţii „ba” (lăsând-o pe seama şcolii, cu manuale mereu aduse la zi, ca să oglindească vederile de stânga, tot mai prevalente în societate).
Camix, mă îngrijorează perspectiva ca astfel de persoane să ajungă să le predea copiilor, de exemplu. Ce fel de modele ar constitui?
Lorelei, la noi a fost tabu subiectul homosexualilor înainte de ’89. Asta nu înseamnă că nu au existat. Dar acum avem la locurile de muncă, în jurul nostru, persoane care au astfel de orientări şi conlucrăm cu ele. Ne limităm la colaborarea profesională, aspectul privat rămâne în umbră. Nu ştiu câţi se implică să le atragă atenţia că merg pe o cale greşită. Cred că atitudinea e de delăsare sau de retragere. Nu e problema mea, îmi văd de ale mele. De-aia ziceam că e de gândit ce atitudine am adopta. Că lucrurile se mişcă infect de repede.
Gellius, ar fi ceva să mă gândesc că s-a servit şi un fel cu oase! 😀
Dacă a fost doar mâncare paserată? Sau cream soup şi budinci. 🙂 Pişcoturi şi cremă de zahăr ars.:P
Oricum, la tipul ăsta de „banchet” se poate veni oricând, că nu se răceşte mâncarea. Nici nu se aşteaptă până ajung toţi comesenii. 😀
Mulţumesc de răspunsurile la întrebare!
Grea temă. Şi pentru care nu cred că suntem, suficient de pregătiţi. Câţi ne-am confruntat efectiv cu o asemenea situaţie? Şi dacă ea se iveşte, ce-i de făcut? Ceea ce ni se pare imposibil azi, mâine se poate întâmpla. Iar copiii din şcoli sunt extraordinar de atenţi la orice detaliu, sancţionând cu duritate orice greşeală.
Mi-e greu să cred că Biserica va adopta o poziţie fermă în acest sens. Aşa cum şi în problema homosexualilor există atât de multe puncte de vedere şi luări de poziţie. Unii căutând să justifice alegerea lor că pe o situaţie specială a naturii umane, aşa se va spune şi deja se spune şi despre transsexuali.
Ce ne spune Biblia? Eheeei… aici e greu de răspuns de către partizanii unei „noi normalităţi”. Ştim foarte bine răspunsul. Suntem „anacronici” că îl acceptăm şi-l susţinem? Nu, nu suntem. Adevărul nu este ceva ce să-l „făţuim” (să-i dăm o faţă) după bunul nostru plac sau în funcţie de conjuncturi şi interese.
Da, exact, Alex! Nu ţinem pasul cu noua ştiinţă. Homosexualii nu mai sunt trecuţi în manualele de pihologie, de exemplu, la „cazuri patologice”. Transsexualii îşi cer şi ei drepturile, fiindcă numărul lor se modifică progresiv.
Sentimentul meu, ca şi al altora, e acela de sfârşit aproape. Gândind în perspectiva sfârşitului – fie eschatologic, fie personal – lucrurile stau diferit. Oare vom ajunge Acolo? Sau… acolo. 😦
Mi-aş dori să fim toţi Acolo! 🙂
„Atitudinea evanghelistului a fost impecabila de a nu emite judecati de valoare asupra lui Tony”
Romuluss, atitudinea aceasta poate fi intalnita in Scriptura?
Eu ma tem ca devenim, pe zi ce trece, tot mai relevanti fata de lumea in care traim. Atat de relevanti incat in curand n-o sa mai putem face diferenta dintre „ei” si „noi”.
Cred ca adevarata relevanta inseamna sa fim diferiti de lume si sa-i chemam pe pacatosi sa impartaseasca aceste diferenta.
Adama, scuze pentru comentariul la comentariu…
Stiu ca nu-i frumos.
😦
Draga Dan, de obicei lucrurile scoase din context devin un pretext, de aceea apreciez un spirit exegetic. Te invit sa asculti istoria vietii lui Tony Anthony pentru a vedea contextul la care faceam referire.
Totusi, inainte de un atac decisiv, frontal este recomandat sa ne asiguram daca analiza facuta este corecta.
Cu respect R.B.
Dane, coreleaza contextul din cazul lui Tony si episodul femeii prinse in preacurvie, sper sa fie o referinta biblica suficienta pt tine, in caz contrar o sa mai aduc argumente.
E bine sa nu fim toleranti, dar sa fim intoleranti inteligenti, asta e ideea.
Comentariile postate de mine sunt bine argumentate, daca adopti o viziune exegetica, lucrurile se limpezesc, altfel totul devine o vanatoare de cuvinte si expresii decontextualizate.
Dane, comentariile la comentarii sunt ok, zic eu, dacă nu se ajunge la cuţite. 🙂
Eu cred că ceea ce a vrut Romi să spună era că pastorul acela a procedat cu înţelepciune în cazul lui Tony Anthony. În loc să-i arunce în faţă toate vinile pe care le avea, i L-a arătat pe Cel fără vină, iar Tony şi-a înţeles păcătoşenia de la sine. Relevanţa aici se traduce prin aceea că Tony a realizat cât de departe este de Cel Sfânt.
Din păcate, azi există mulţi credincioşi care vin exact cu tableta lor de judecăţi – îndreptăţiţi de ceea ce ştiu ei din Cuvânt – şi cu ea îţi dau în cap. Nu ştiu cum e unde stai tu, dar eu am întâlnit cam mulţi ucişi cu Cuvântul.
Nu trebuie să fim ca ei, dar trebuie câştigaţi cu înţelepciunea Duhului, nu cum ni se năzăreşte minţii noastre limitate că ştim binele şi răul, şi-atunci tăiem şi spânzurăm în numele autoîndreptăţirii orgolioase.
Isus nu i-a acuzat pe cei care erau deja constienti de pacatul lor si zdrobiti datorita acestuia, insa a facut-o vehement si fara echivoc, in cazul celor plini de ei insisi. Cazul lui Tony Anthony este unul particular si nu cred ca merita o generalizare; as putea de asemeni sa-ti aduc exemple de oameni care s-au intors la Dumnezeu tocmai pentru ca astfel de judecati au fost emise; altfel spus: au fost confruntati cu pacatul lor si cu mania lui Dumnezeu, ca reactie la acest pacat.
A nu emite judecati de valoare in legatura cu cei carora li se vesteste evanghelia, este o adevarata plaga a evanghelismului modern si are mai degraba de-a face cu cultura postmoderna in care traim, decat cu Scriptura. Cert este ca Biblia emite astfel de judecati si dihotomia dragoste / dreptate sau har / judecata apare in cultura moderna si nu in Biblie.
Acolo Dumnezeul harului prezent, este acelasi cu Dumnezeul judecatii.
Da, optez cu pasiune pentru har si asta pentru ca depind de acesta. Dar langa har pun judecata: in primul rand pentru ca este in Biblie si in al doilea rand pentru ca ma ajuta sa inteleg si sa apreciez harul.
Am reactionat fata de afirmatiile tale, pentru ca sunt expresia unui anume „trend” – e posibil sa nu te fi inteles eu foarte bine si sa vorbim, in principiu aceeasi limba.
Draga Adama, cutitele sunt chestii extrem de pozitive, atunci cand sunt folosite corespunzator; la taiatul fripturii din farfurie, de exemplu. In ce ma priveste, cel putin la nivelul intentiei, nu-mi plac obiectele ascutite, mai ales ca poti sa ranesti din greseala si aiurea, dupa principiul: unde dai si unde crapa!
Exceptie face, evident, sabia Duhului, care este un fel de cutit mai mare.
🙂
Dane, iti respect opinia, cunosc sistemul de gandire la care faci referire. Totusi eu raman la intoleranta fata de pacat, dar o intoleranta inteligenta, exprimata intr-o maniera adaptativa, ca sa facilitez aducerea omului in prezenta Lui Dumnezeu.
Nu am fost si nu voi fi adeptul cruciadelor crestine si nici a judecatilor de prost gust din biserici care denota doar imaturitate. Sunt intransigent in ce priveste listele de pacate, abordez cu strictete conduita crestina, dar fac pasul dincolo de clatirea blidului pe dinafara si sistemul de autojustificare din vremea Lui Isus, marcat de exterioritati si judecati emise ca substitul pentru o autojustificare si automultumire.
Nu afirm ca la acest lucru te referi, dar fenomenul are in realitatea aceste trasaturi sau devieri sa le zic asa, prea des intalnite in biserici. „Judecatorii” bisericii nu au rafinamentul necesar si sensibilitatea in a diferentia starea interioara a celui pe care il judeca. Ori un om ranit de propriile lui neajunsuri, mustrat in constiinta de esecurile lui sa il tratezi ca pe un tare de cerbice e o greseala de fatala, extrem de grava.
Exista intr-adevar durii bisericii, oameni cu pacate inradacinate adanc in ei, lipsiti de constiinta pacatului, desigur pe acestia trebuie atentionati dur, dar pe cineva a carui constiinta e sensibila la pacat si este dornic sa se reabiliteze sa il judeci cu aceeasi duritate e o eroare de fatala, pentru ca distrugi un om si il alungi din biserica.
Problema e foarte complexa si are extrem de multe nuante, oricum in practica se manifesta lucrurile invers decat ar trebui. Cei care ar trebui judecati nu sunt judecati si au o pozitie infailibila in biserica, sunt niste corupti cu autoritate pastorala, sau „protectie pastorala”, iar cei care trebuie luati cu duhul blandetii sunt luati cu duhul duritatii.
Romuluss, asa cum intuiam, vorbim aceeasi limba, cu oarece accente diferite. Sunt de acord cu ceea ce spui, inteleg fenomenul pentru ca l-am trait si eu in ce ma priveste.
Probabil ca fenomenul pe care l-am reclamat imi este insa mai proaspat in minte – exista in Romania aceasta tendinta care a distrus bisericile in vest: de a transmite o evanghelia in mod artificial pozitiva si de a elimina orice fel de imperative morale, care nu dau bine la imagine si care i-ar putea impiedica pe oameni sa vina la biserica.
Multumesc, Dane, de „teologia” cutitului 🙂 (mai mare devenit sabie) 😛 Dar si cu 2 taisuri, sa nu uitam!
Eu am avut ocazia saptamana asta sa probez utilitatea cutitului, ca m-am taiat la doua degete, deci, si daca te-ai sincronizat tu fara sa-ti dai seama cu incidentul… expresia „a se ajunge la cutite” era aluziva, ca s-au mai intamplat chestii mai violente prin comentariile de pe blogurile evanghelice. Asta era… Dar tu cu Romi v-ati descurcat bine, nu v-ati taiat ca mine. 😀
Spor in toate si s-auzim de bine(cuvantari)!
„sa fim diferiti de lume”
„sa nu spunem raului bine si binelui rau”
„sa avem dragoste-macar cat un bob de mustar… . 🙂
si am muta munti de pacate…
Nu putem judeca fara dragoste, ma gandesc ca ar trebui sa judecam oamenii ca pe copiii nostri… oare cum ar fi aceasta judecata? ar fi dreapta, pentru ca le dorim viata vesnica copiilor nostrii, dar blanda… 🙂
Hm, Elisa, sa stii ca e o chestiune care ne da de gandit!
De multe ori cand vedem alti copii care au luat-o razna, desi ii stim pe parinti oameni de bine, avem tendinta de a plasa asupra parintilor vina.
De fiecare data vina e impartita, si totusi, noi condamnam instant dupa propriul cantar.
E una sa te relationezi la transsexuali ca si cum ai veni complet dinafara, si e alta sa vezi persoane apropiate care au apucat-o pe o astfel de cale. Sigur se schimba raporturile, viziunea…
In privinta judecatii drepte, dar blande, am rezerve! S-ar putea sa se inteleaga ca toleram raul.
Pingback: Dacă e copil… | lumea adam(a)ică