„Noi nu, niciodată”… Noi da, doar o dată


Nu e vorba de cântecul Andei Călugăreanu, pe versurile lui Nicolae Labiş:

Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă? Noi nu, niciodată.

E vorba de transferul de vină, fiindcă noi nu, niciodată nu suntem confortabili cu vina. Cain nu prea avea pe cine să dea vina, că doar nu mama l-a omorât pe fratele, nici tata. Cu toate că tata a sfeclit-o puţin mai devreme: „Nu eu, adama”. Cain transferă aşadar vina fără a numi un vinovat. „Doamne, ce-Ţi veni? N-ai pe cine întreba? N-am eu altceva mai bun de făcut decât să-l păzesc pe Abel?”

Mereu găsim ţapi ispăşitori. Nu trebuie să ne amintim acum toată teoria mecanismului victimar a lui René Girard & Co, cum păcatele unei colectivităţi erau simbolic transferate asupra ţapului, şi apoi ţapul era ucis. Cu toate că recunoaştem scenariul în transferul întâi asumat: „a luat asupra Lui” şi apoi reclamat „aruncaţi asupra Lui”.

Scenariul e de actualitate. La asta vreau să medităm.

Haideţi să ne gândim la o secvenţă comună în filmele de acţiune: tipul rău (agresorul după Propp) îl urmăreşte pe tipul bun (eroul, în aceeaşi clasificare) cu un pistol în mână. Am transferat terminologia de la basm la film, dar e compatibilă…

Cei doi aleargă, aleargă minute în şir, gata să-şi dea duhul, iar când tipul rău consideră că e suficient de aproape de cel pe care-l urmăreşte, se opreşte şi trage câteva focuri de armă în direcţia lui. Ca-n filme, poliţia apare la ţanc, de după colţ, cu misiunea de a aplica legea.

Agresorul aude sirena poliţiştilor şi aruncă pistolul într-o pubelă apropiată, iar când urmează dialogul cu oamenii legii, le dă de înţeles acestora că el a fost cel agresat şi le arată direcţia pe unde a luat-o tipul bun.

O scenă simplă de transfer de vină. Sigur, în faţa unei autorităţi care poate fi dusă cu zăhărelu’, care poate fi trişată.

Secvenţa din film mi-a amintit de Rahav, care le-a deturnat autorităţilor atenţia de la drumul pe care o luaseră iscoadele israeliene.

Şi de copiii care mereu spun: „Nu eu!… George, pisica, lopata singură”.

Şi mi-a amintit de Pilat, care s-a spălat pe mâini: „Treaba voastră”.

Dar în matematica aceasta a evadării, a transferului de vină, s-a întâmplat o dată o ecuaţie inversă. În loc de noi nu, niciodată, evreii au strigat: „asupră-ne vina”.

Şi-a fost destul să se-mpută de sânge istoria.

Noi nu, niciodată… Noi da, doar o dată…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

25 de răspunsuri la „Noi nu, niciodată”… Noi da, doar o dată

  1. Gellius zice:

    Mă gândesc la asumarea vinovăţiei ca o condiţie obligatorie (dar nu suficientă) a disculpării. Suficienţa aparţine doar Celui fără vină.

    Inculparea vinovatului se face pe baza Legii (din exterior) şi a conştiinţei (din interior).

    Cât despre Evreii de odinioară, mi se pare mie că asumarea din partea lor, a vinovăţiei, a fost doar paliativă; în timp ce Legea era ignorată prin inculparea Celui nevinovat, iar conştiinţa era amorţită prin ignorarea multiplelor dovezi oferite de Dumnezeu în favoarea Trimisului Său.

    Acuza se naşte rareori din pasiune pentru justiţie; deseori însă din încercarea personală de justificare a propriei vinovăţii, prin comparaţie cu vina celui tocmai prins cu mâţa-n sac, vină reală sau imaginată.

    Asumarea din partea Evreilor a răspunderii pentru sângele lui Isus a fost pretinsă şi interesată. Nici nu le trecea prin cap c-ar fi fost vinovaţi; dimpotrivă, se credeau executorii sentinţei divine asupra „impostorului” Isus.

    Era la lucru spiritul de gloată, instigată de preoţime, cu scopul de a manipula decizia lui Pilat în conformitate cu interesele lor.

    Interesant de meditat asupra ideii de justiţie a gloatei (de obicei indusă de instigatori) în contrast cu cea a individului.

    Asumarea responsabilităţii colective este posibilă şi viabilă, cum s-a întâmplat de câteva ori în istoria poporului ales, când regretul este veritabil, nu manipulat.

  2. Alex zice:

    Vă mai aduceţi aminte de 13-15 iunie? Şi de acea jenantă mulţumire: „Vă mulţumesc încă odată că aţi demonstrat că sunteţi o forţă…”Nu îmi amintesc să-şi fi asumat cineva, vreodată, responsabilitatea pentru acele orori. Dimpotrivă, au fost…”îndreptăţite”!!!???
    Scuze, e urât exemplul pe care l-am amintit.

  3. A.Dama zice:

    Gellius, m-am gândit la versetul acela din Psalmul 19: „Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc”.

    Aici nu se reifică vina, există un sentiment difuz al vinilor potenţiale sau care s-au act-ualizat, dar conştiinţa nu le poate numi, identifica.

    În privinţa evreilor… e interesant că ai dus analiza mai departe. Sunt de acord cu cele scrise de tine. Ce-am scris eu şi-a avut partea de poezie, fiindcă… c’est la vie, eu cu poezia mergem de mânuţă în văzul lumii. 😀

    Însă, revenind la evrei, asumarea vinii are loc de câteva ori, cum spuneai, după ce s-a consumat greşeala. La răstignire, ei îşi asumă dinainte vina sângelui vărsat. Nu zic că nu e inconştientă această asumare, cum ai subliniat tu, dar urmările au fost şi sunt reale.

    Legat de gloată vs individ, gloata asistă festiv la pedepsirea vinovatului. În repetate rânduri, individul, care ştie că e nevinovat, ajunge să recunoască o vină pe care nu o are. Presiunea mulţimii funcţionează ca un for exterior suprem. Cred că sunt multe de spus şi analizat aici. Dacă aduni câteva rânduri, punem la rubrica „de (la) prieteni” şi publicăm. 🙂

    Nu ştiu dacă am reuşit să-ţi răspund pe măsura aşteptărilor. La noi s-a închis ochiul zilei şi întunericul caută să şteargă toate contururile… şi contururile cuvintelor care nu le mai găsesc la locul lor. 🙂

  4. Camix zice:

    Autodenunţarea e lucru extrem de dificil. Ţi-am citit articolul cu atitudinea de autoincriminare. Fiecare are pentru ce se autoincrimina. 😦
    Sentiment urât, dar cu un mare mare avantaj: eliberarea.

    „Adevărul vă va face liberi”…

  5. A.Dama zice:

    Alex dragă, nu are a face că doar nu putem cosmetiza toată istoria. O pudrăm din cap până-n tălpi să nu i se vadă petele şi cicatricele? Asta este! Trebuie să fie spre amintire şi ce nu ne face cinste!

  6. Gellius zice:

    „… de mânuţă cu poezia în văzul lumii …”
    Hm! Trebuie să recunosc, tare vă stă bine împreună …
    Vorba poetului:
    „Pe trotuar alături saltă …”

  7. pety zice:

    Ce de subiecte intr-unul singur 🙂

    Vinovatie;
    Transfer de vina;
    Constiinta conflictului (prin trairea sentimentului de vina si rezolvarea prin transfer, rasvratire sau pocainta);
    Rahav: credinta, minciuna si rasplatire;
    Sistem moral intern (constiinta morala);
    Sistem moral extern (Legea);
    Consecintele incalcarii sistemului moral extern;
    Contagiune emotionala (individul influentat afectiv de multime/gloata);
    Rationalitatea individuala vs. emotionalul gloatei;
    Inconstienta acceptarea falsei vine (asa cum Gellius remarca);
    Etc., etc

    In cazul acceptarii vinei, din ideea de mai sus vad o oarecare similitudine cu Iona: „Da Doamne, bine fac ca ma manii”. De ce? Pentru ca Iona vroia pedepsirea, starpirea ninivenilor.

    Bine faci ca te manii?
    Da, e ok. Mi-ai inselat asteptarile.

    Sa cada sangele Sau asupra voastra?
    Da, e ok. Nu e cel pe care NOI il doream, ne-a inselat asteptarile. Poate sa moara linistit.

    Nu este o recunoastere/acceptare de vina clasica. Este de fapt o rasvratire. E un comportament mascat dar si fatis in acelasi timp. E un fel de simbolistica atitudinala.

    O varianta modificata a acestei acceptari de vina este cam asa: daca eu am gresit sa-mi faceti ce credeti ca e bine, dar daca el a gresit sa-l stie toata lumea,sa-i retrageti toate drepturile si apoi sa-l excludeti definitiv. Acuzatorul insa e convins ca nu are nici o vina si de fapt doreste condamnarea oponentului. Ehee, cunoastem 🙂

  8. A.Dama zice:

    Gellius, interesul poarta fesul! Deci, te rog! Uite peste ce-am dat cautand „contextul” rimei tale:

    Asta e doar asa, pentru ca uneori ne starnesc contradictiile. Titlul e de-o factura, iar interpretarea, cu explozia din final… de cu totul alta factura. 😦 🙂

  9. Da, ne place sa pasam vina.
    Vinovati sunt vecinii, parintii, sefii, ADN-ul, starea vremii…
    Ascundem consecintele dupa paravana circumstantelor.

  10. A.Dama zice:

    Pety, ce sa zic? Mi-a placut foarte mult dezvoltarea pe linie psihologica a elementelor din articol. Iti dai seama ca eu nu aveam in vedere atatea lucruri cate ai gasit tu! 🙂 Dar asa se completeaza imaginea, piesa cu piesa se aduna si conlucram la realizarea unei imagini cat mai complete.

    Sa zicem ca e o situatie de genul: doua persoane intra in conflict. Una dintre ele nu rezolva conflictul, dar se retrage definitiv. Ce fel de evadare e asta?

  11. rose4you zice:

    Cand gresesti, sau cand stii ca un lucru este gresit, uneori evadezi in tine.Te duci in cele mai mici unghere unde nimeni nu te poate gasi…pana cand mai uiti si incerci sa iesi- garbovit, obosit, fara sa te „demasti” tii in tine toata durerea.
    Ai vrea sa iesi cu fruntea sus sa spui tot dar cum sa faci asta cand stii ca te aseapta un intreg complet de judecata omeneasca?- esti in felul tau sigur ca Dumnezeu te-a inteles, te-a iertat dar stii la fel de sigur ca oamenii nu o vor face si atunci continui un JoC in Planul Secund „Eu nu-niciodata”

  12. pety zice:

    Adama, un psiholog este un fel de detectiv.

    Sa zicem ca e o situatie de genul: doua persoane intra in conflict. Una dintre ele nu rezolva conflictul, dar se retrage definitiv. Ce fel de evadare e asta?

    Daca nu are date obiective nu-si poate da cu parerea 🙂

    Cu poate, nu poate conchide. Nu are ce analiza.

    Parasirea scenei ar putea fi cauzata (sa-mi dau totusi cu parerea) de:
    – eu slab (autoprotectie);
    – sensibilitate accentuata;
    – calcularea costurilor (daca se merita sau nu);
    – protectia celuilalt (se poate si acest lucru…);
    – impulsivitate;
    – lipsa argumentelor etc.

    In conflict se cere analiza situatiei (schita):
    – tipul de legatura dintre oponenti (rudenie, colegi de serviciu, prieteni);
    – personalitatea fiecaruia (structura care ne spune cine este x si cum se raporteaza cognitiv si comportamental);
    – susbsistemul orientativ-directional (motivational-afectiv, interese, dorinte, conceptie despre lume si viata – ce doreste fiecare in acea situatie si de ce);
    – natura problemei (obiectiv – cum este ea in realitate; subiectiv – cum este ea in perceptia celor implicati in conflict);
    – puncte comune si antagonice (identificarea elementelor de convergenta si divergenta);
    – implicarea celor aflati in conflict in gasirea solutiei rezolutive, superzizata de consilier.

    Intr-o situatie conflictuala uneori, aici si acum, cea mai buna solutie pare a fi „nerezolvarea” situatiei de conflict, un timp oarecare. Starea unuia dintre cei aflati in conflict poate constitui o bariera in solutionare. Insa nesolutionarea nu inseamna, totusi, rezolvare. In final nerezolvarea duce la criza, ceea ce nu este de preferat. In criza trebuie sa avem imaginea unui baraj imens care nu mai face fata unei impresionante acumulari de ape. Rezultatul este catastrofal.

  13. A.Dama zice:

    Camix, până la urmă, fiecare lucru pe care îl scriem pe bloguri e o „autodenunţare”. 🙂 Oare e eliberatoare? 😛

  14. A.Dama zice:

    Mai ales ADN-ul, academicianule! 🙂 Că de el se leagă toate, nu? Starea vremii… dacă am fost concepuţi pe vreme bună sau pe furtună. 😛

  15. A.Dama zice:

    Lorelei, a fost interesant cum ai pus problema refugiului. Totuşi, punţile se rup atunci şi, de cele mai multe ori, fără cale de întoarcere.

  16. A.Dama zice:

    Pety dragă, înţeleg obiecţiile. Sunt rezonabile. Cu atât de puţine informaţii, nu se putea rezolva „speţa”. 🙂 Dar te-ai apucat să zici ca la carte! 🙂 Trebuie să-ţi mulţumesc. Mi-a făcut bine să citesc commentul tău!

  17. Camix zice:

    Pentru mine a fost eliberatoare până acum. Cred că e un exerciţiu care merită făcut.

  18. A.Dama zice:

    Hm, Camix! Va fi util pe viitor acest comentariu al tău. 🙂 😛

  19. A.dama, vorba inspiratului Fizz, atoateştiutor sărăcuţul: dacă nu eu, atunci cine?!

  20. A.Dama zice:

    Long time no see, SS! Out of sight, out of mind. 😀 Nici chiar aşa. Am mai fost în vizită, da’ am umblat pe vârfuri să nu mă prindă gazda. 😛

    Da, am înţeles că e vorba de tine! Păi, vezi tu, poate ţii şi tu, întru iertare, un post… modern! 😛

  21. Hihi, A.dama, şi să ajung angelofag? Me not likey. 🙂

  22. A.Dama zice:

    Dear SS, toate posturile sunt ocupate. Sorry, incercati viata viitoare! 😀

  23. Cam… departe! Postschwarzmañana e dedicată altor lucruri. Nu se poate umbla la flexibilitatea programului de faţă? 😀

  24. Camix zice:

    You are sooo right, Adama…

  25. A.Dama zice:

    Numai prin post se poate interveni. 😀 Prin post din ăla clasic, adica schwarz(manic).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s