De (ne)citit (II)


– continuare de aici

Ana continua să cânte melodia neştiută, cu versuri care se-nlănţuiau de la sine pe moment, şi care rimau pe deasupra.

La un moment dat, chiar avu imaginea unor cuvinte care erau scrise unul câte unul, rând pe rând, ca ea să le poată citi, dar nu cunoştea limba aceea, aşa că se minuna cum reuşeşte să citească rânduri, rânduri.

Bucuria şi perplexitatea se cuibăriseră fără termeni de comparaţie, mai întâi în gândul ei, pentru că între ea şi El nu mai era nimic, niciun obstacol, nici măcar sintaxa familiară. Apoi, se cuibăriseră în inima ei, că uitase complet grijile legate de ceas – părinţii o avertizaseră să nu întârzie prea mult -, de teza la mate de a doua zi, iar în urmă, bucuria aceea se revărsă pe chipu-i aproape violent, dar ea nu mai ştia de ceilalţi, de reacţiile lor, nu mai auzea vocile care o deranjaseră înainte.

Nu mai simţea căldura… nici frigul.

Podeaua de sub genunchii ei aplecaţi nu exista.

Minutarele se zăpăciră.

Era o suspendare între trecut, prezent, viitor, un fel de moarte din care nu mai voia să învie, o risipire devastatoare, transfiguratoare în dumnezeire.

…………………………………………………………………………………

*

Timpul se răsucea pe-un picior… Dintr-odată, începu să simtă o căldură sufocantă, ca şi cum stătea într-un foc, fără să-i ardă hainele. Simţi mai întâi podeaua sub genunchi, apoi amorţeala picioarelor, apoi sudoarea care i se scurgea pe piept şi pe şira spinării. Auzea un cântec în surdină, dar nu se putea concentra la cuvintele lui. Deschise ochii şi reuşi să recunoască chipurile prietenilor ei şi ale gazdei. Văzu că pe genunchi nu mai era nimeni. Era ea singură, în mijlocul încăperii, însă nu pricepu cum ajunse acolo.

Dădu să se ridice, dar parcă trupul nu o asculta. Îi săriră prietenii în ajutor. Se aşeză pe marginea patului şi parcă cerea din priviri răspunsuri. În loc de răspunsuri, zâmbete de mulţumire. Zări cu coada ochiului ceasul de pe perete. Era trecut de unsprezece şi un junghi de îngrijorare o străbătu ca un fulger, gândindu-se la părinţi, la teza de a doua zi. Dar inima îi era uşoară, ca un fulg de zăpadă în februarie, cântând şi dansând într-un cor de îngeri.

Îmbrăcă paltonul peste rochia umedă, salută gazda şi o luă la picior cu prietenii ei pentru a prinde ultimul autobuz către centrul oraşului. Pe drum, una dintre fete îi spuse că a stat în mijlocul camerei două ceasuri, rugându-se fără încetare, cu chipul transfigurat, fără să ştie ce se întâmplă în jur. Ceilalţi s-au ridicat şi au continuat să cânte.

Ana nu se putea opri din vorbirea aceea nouă care îi invadase fiinţa. Urcaseră în autobuz, dar buzele ei continuau să se mişte şi să şoptească vorbe neînţelese. Nu-i păsa ce credea lumea. Deşi era târziu, în autobuz erau mulţi oameni. Îi aruncau priviri curioase.

Ana stătea în picioare, între prieteni, fără să fie în stare de conversaţie. Cânta într-o limbă neştiută. Pe faţa ei îngeresc luminată, un zâmbet din alte sfere sculpta bucuria în nenumărate forme.

Hlamida de fulgi se transformase în rochie de mireasă, iar Ana păşea victorioasă într-o nouă vârstă, braţ la braţ cu Mirele ei.

About A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la De (ne)citit (II)

  1. Gellius spune:

    Pa(ren)tetică

    ada(Maică),
    Cum „stilul” reprezintă „omul”, am fost niţel intrigat, citind jurnalul tău, de predilecţia pentru uzul parantezelor, mai cu seamă în titlurile post-urilor tale. Mă întrebam, oare ce-mi sugerează despre autoare, acest amănunt „tehnic”?
    Nu-mi amintesc să fi dat peste paranteze în combinaţia )(, configuraţie care ar sugera o pauză, o delimitare, o fisură, o lipsă în naraţiune, sau altceva de genul acesta.
    Deci, ce să înţelegem prin combinaţia normală (), folosită atât de prolific, combinaţie care izolează între paranteze o literă, o silabă, etc?
    Prima bănuială înfăţişată în faţa instanţei a fost că () încearcă să ascundă ceva de cititori, ca o faţă ascunsă între cele două palme, ca o inimă dosită îndărătul a două petale de flori de mac. Bănuială întărită de refuzul „cuiva” de a se lăsa fotografiat(ă), de a-şi ascunde parte din identitatea cea mai tangibilă. Apropro, nu vreau să dau de înţeles că personalitatea acelui cuiva ar fi de natură parentetică!…
    În fine, ultimele două post-uri revelează, cred eu, ceva despre stilul autoarei în relaţie cu parantezele (la figurat); un aspect fermecător (nu numai al stilului), şi anume abilitatea de a sugera, de a aureola textul propriu-zis şi de a angaja mintea cititorului, de a spune mai mult decât suma cuvintelor folosite.
    Bănuiesc că va trebui să ne mulţumim cu atât, dar o explicaţie a stilului parentetic ar fi un bonus binevenit.

  2. rose4you spune:

    …Spune-mi te rog – oare cum si in ce fel „limba de duh” poate fi inteleasa de cel ce este binecuvantat cu ea ,si nici cum deslusita de cei din jur?…

  3. A.Dama spune:

    Hm, Gellius, cu ce să încep? Explicaţia pentru paranteze este următoarea: acolo unde se întâlnesc paranteze în titluri sau în articole, trebuie citite ambele variante. Am rubrica „de (ne)crezut”, asta înseamnă că e de crezut, deşi pare de necrezut.🙂

    La un alt articol: Psalmul (în)toarcerii, în conţinutul poeziei am făcut un joc între „a toarce” şi „a întoarce”.

    Am avut în urmă cu ceva vreme un articol: (te) Miri la universitate… pentru că am fost complet surprinsă să-mi ţin orele într-o duminică în timp ce într-o încăpere de pe acelaşi coridor, la etajul III, se oficia o nuntă. Apoi am realizat că acolo e situată capela folosită de Facultatea de Teologie Ortodoxă… Jocul meu de cuvinte din titlu trebuie citit, aşadar, în ambele variante, şi cu paranteză, şi fără.

    Explicaţia principală – dacă cea de mai sus a fost de natură „tehnică” – este că parantezele dovedesc pornirile mele ludice. Sunt un copil care se joacă cu cuvintele şi parantezele, nu cu Barbie, nici cu lego.

    Parantezele nu caută să ascundă ceva. Am scris nişte amănunte în pagina „Să vă spun de A.Dama”. Ziceam că sunt la vârsta la care le predau altora ce-am învăţat. Cât despre chip… e nerelevant, ceea ce contează sunt cuvintele care rămân. Mă voi gândi, Gellius, poate voi pune la un moment dat şi pe blog (în)chip-uiri personale. :)))))

    Ultimele două articole sunt literatură.

    Oare instanţa e mulţumită de explicaţii?🙂

  4. Gellius spune:

    Ce să zic, în lipsa altor martori instanţa nu are alternativă, decât să declare „mistrial”.
    Intenţia jucăuşă era evidentă.
    Mulţumiri pentru bunăvoinţa unui răspuns!

  5. A.Dama spune:

    Dragă Lorelei, nu ştiu răspunsul la întrebarea ta. Dacă cineva vorbeşte cu Dumnezeul său şi înţelege ceea ce-I spune, chiar dacă alţii nu înţeleg, înseamnă că între el şi El s-a stabilit o legătură tainică. E un har.

  6. A.Dama spune:

    Gellius, să aduc martori?🙂 Mi-a dat bătaie de cap cuvântul „mistrial” folosit de tine. Că nu ştiu ce înseamnă. Poate mă luminezi!

  7. Alex spune:

    M-am tot întrebat de ce ai scris în titlu „De (ne)citit” ? Cum adică: e de citit sau de necitit? Mie mi se pare mai degrabă de citit. Sunt gânduri frumoase, sunt rânduri sensibile. Sunt lucruri despre care mulţi nu vor să spună nimic niciodată. Rămân adânc înrădăcinate în suflet şi nu le scot la lumină…Sunt cele mai intime „comori”. Numai El e cel ce le ştie…

  8. Gellius spune:

    „Mistrial”, a trial that becomes invalid because of basic prejudicial error in procedure, or an inconclusive trial, as one in which the jurors fail to agree on a verdict.

    Fără judecăţi!
    S-auzim numai de bine!

  9. A.Dama spune:

    Dragă Alex, începusem articolul în februarie, pornind de la nişte relatări ale unor persoane şi de la nişte experienţe… n-am reuşit să termin atunci articolul şi l-am tot amânat… Scrisesem titlul „de (ne)citit” încă de pe atunci, iar acum am ezitat dacă să-l schimb sau nu. Ei bine, l-am lăsat aşa pentru că m-am gândit că astfel de experienţe au foarte mult de-a face cu ceva ce se trăieşte acolo şi atunci, deci cititul despre ele va diminua mult încărcătura lor, la fel ca scrisul despre… Dacă nu e de citit aşa ceva, e de trăit, cam ăsta e mesajul titlului.🙂

    Cât despre faptul că nu vine lumea în faţa unui public cu astfel de trăiri… e-adevărat! Am vrut să fie un exerciţiu literar, cu personaje şi atmosferă realistă… dar nu ştiu ce am reuşit să transmit cu aceste două articole. Există mereu un trac vizavi de receptarea textelor. Atunci îmi spun: Dumnezeu ştie cui foloseşte! Eu doar să las la vedere provocarea!

  10. A.Dama spune:

    Gellius, dacă ştiam că e în engleză, nu aveam probleme cu înţelegerea cuvântului. Eu am o (de)formare profesională şi mă gândesc automat la poezie. Mistral e vântul acela care… Mistrial credeam că e o licenţă poetică legată de mistral.🙂 Dar e limpede că explicaţia ta e mai în context, că doar era vorba de instanţă… Poate ne gândim la recurs.😛

    (Sur)prinsă,
    A.Dama

  11. ionatan spune:

    Nu e nimic mai altfel decât e
    Şi nu-i nimic când totul e altfel…
    Se-nchid propovăduiri în litere
    Şi îngeri trec de la Acel la cel…

  12. ultimile două posturi sunt într-adevăr foarte sensibile şi îmi cad extrem de bine la inimă, par ca o licoare.

  13. viorica spune:

    DE-ai vrea o clipa ca sa faci tacere,
    sa stai asa intre pamint si cer,
    simti-vei a veciei adiere
    si auzi-vei glasul cel stingher

    E-atit de simplu sa-i raspunzi,cum cere,
    e-atit de simplu implinit sa fii;
    atita doar iti trebuie ;tacere
    si sufletul se umple de-armonii….
    T.T.

  14. A.Dama spune:

    Ionatane,
    e super trecerea de la Acel la cel, mai ales că mişcarea inversă e posibilă şi transfiguratoare.

  15. A.Dama spune:

    Un fir de iarbă, mulţumesc! Oamenii receptează diferit astfel de provocări, unii cu mai multe rezerve, alţii cu mai puţine, dar mă bucur să ştiu că au fost de folos.

  16. A.Dama spune:

    Viorica, sunt bine alese versurile acestea care sfârşesc cu armonii! E şi un joc între tăcere şi armonie, care mă face să mă gândesc că uneori ni se pare că Dumnezeu tace, dar la El totul funcţionează potrivit armoniei hotărâte de El.

  17. Alex Androne spune:

    Frumoase versurile care s-au spus aici! Ne duc cu gandul si cu sufletul la acele armonii de care amintea Viorica… Si cata nevoie are sufletul nostru de armoniile divine!
    A.Dama, eu cred ca aceste gânduri, aceste rânduri, au o im portanţă deosebită. Vor fi destui care să le citească şi cărora să le folosească. Şi dacă ar fi de folos şi numai la unul singur, şi tot ar fi foarte mult, dar sigur sunt mult mai mulţi.
    Sărut mana!

  18. Pingback: De (ne)citit (I) « lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s