Intră!…


Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat, în mod cu totul neaşteptat, s-a uitat ţintă în ochii mei şi mi-a făcut semn cu capul să intru în mănăstire. M-am uitat împrejur să văd dacă nu se adresa altcuiva, dar ultimii vizitatori intraseră deja şi nu mai era nimeni în încăpere. Mi-am plecat privirea, fiindcă nu ştiam cum să reacţionez. Înţelesesem că mi se adresa mie. Iar el a insistat, dar nu cu cuvinte. Mi-a făcut iar semn cu capul şi s-a uitat fix în ochii mei când l-am privit a doua oară nedumerită. Intră!…

Nu-mi venea să cred. Nu ţineam neapărat să văd mănăstirea aceea, aşa că eram împăcată stând la intrare, rugându-mă… Dar omul acesta m-a făcut să înţeleg că nu ştiu unde, undeva în nevăzutul pe care îl ştim învăluindu-ne dincolo de percepţia noastră senzorială, s-a întâmplat o comuniune între noi.

I-am zâmbit în semn de mulţumire şi am intrat să vizitez mănăstirea. Printre multe alte încăperi, am dat peste o cameră imensă, fără nicio fereastră, deosebit de întunecată… M-am mirat cum era cu putinţă să se construiască o încăpere atât de mare fără nicio fereastră. Pe un perete, trona un tablou uriaş, aproape cât tot peretele, reprezentând o măicuţă în haină neagră, rugându-se în genunchi. Şi camera era întunecată, şi tabloul era aproape în întregime negru. Şi am mai putut zări multe locuri de plecat genunchii în acea încăpere ce părea mai degrabă decupată din infern decât dintr-un lăcaş sfânt. Şi-atunci m-au fulgerat câteva întrebări:

Oare cum era Dumnezeul acestor măicuţe, care stăteau şi se rugau într-o astfel de cameră întunecată, înfrigurată, poate doar cu câte-o lumânare alături? Eu Îl ştiam pe Dumnezeul părinţilor mei, pe Dumnezeul meu, dar în încăperea aceea lugubră, oare Dumnezeul lor făcea cu adevărat lumină? Rugăciunea din camera aceea fără ferestre trecea dincolo de ziduri, încălzind atmosfera?

M-am aşezat pe o băncuţă aflată pe unul dintre coridoarele mănăstirii şi am plâns. Dumnezeul meu era cu mine.

Intrasem acolo doar pentru că omul acela de la intrare avusese un imbold care depăşise aşteptările şi înţelegerea mea…

*

Aceste lucruri, aceste gesturi aparent mărunte, ne aduc uneori la unison cu Dumnezeirea. Sunt revelaţii indirecte, dar… cât de preţioase!

Ia tu brioşa!…

Intră!…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De toate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Intră!…

  1. ionatan zice:

    Dincolo de cuvinte e trăirea. Când ştii să spui, ea se comunică. Ai darul de a şti să spui. Simplu, adevărat, dramatic de cald… Încă o dată te rog: adună diamantele astea într-o carte.

  2. violeta shalom zice:

    Serviciul la care lucrez e… pe duca (cred). Lucrurile merg din ce in ce mai prost, luna de luna. Cu ceva timp in urma, anul trecut, cand incepuse sa se auda ca ne vor desfiinta, eram aproape disperata. Anii trecuti am avut prietene care au trecut prin somaj. Mi-era groaza doar cand ma gandeam! Imi sunt in contiunare prietene, au trecut de hopul asta si acum au serviciu.
    Cand le auzeam spunand cat e de greu (si financiar si psihic) ma gandeam cu groaza: „Sa ma ajute Dumnezeu sa nu trec prin asta!”.
    Anul trecut a inceput – cum spuneam – sa se zvoneasca si la noi de desfiintare, de restructurari, de somaj. Eram in continuare speriata. Intrebam in dreapta si-n stanga pe cei mai „informati”: „Ce se aude?” In general discutile astea se afla la o tigara.. si, cum eu nu servesc… sunt printre ultimii care afla zvonurile.
    Am povestit pe larg pentru a se simti gustul briosei! Eu l-am simtit:
    Intr-o zi ma opreste pe hol un coleg. Imi bareaza calea, ma priveste in ochi si-mi zice consternat: „NU TE INTELEG!” „Ce vrei sa spui? La ce te referi?” Tace pentru cateva momente si-mi spune: „Esti constienta ca s-a terminat, da?” „Da” ii raspund eu, si-i zambesc. „Nu te-nteleg! Cum erai anul trecut?!” Am zambit cu toata fata. L-am vazut pe Dumnezeu in mirarea lui si-n linistea mea. I-am zis „Anul trecut nu eram pocaita!” L-am ocolit si am continuat drumul mai fericita, mai multumita, mai in pace decat fusesem inainte de discutia asta scurta. El a zambit si cred ca a ramas pe ganduri.

  3. ciprians zice:

    Eh, A.Dama, asa se intampla in Spania! Imi amintesti de o intamplare de la Putna: pastorul nostru a incuiat-o cu intrebari pe maica care vindea de toate pe hol, l-a intrebat incruntata „tu de care esti?”, „baptist” – a raspuns el. Dupa ce-a plecat pastorul, am auzit-o suduindu-l cu ravna – cam fara pricepere, avand in vedere ca era in locas sfant, nu?
    Ce DUMNEZEU avea femeia aia, careia probabil i se pupau mainile din pricina relatiei cu El si slujirii?

  4. A.Dama zice:

    Ionatan, multumesc! Inteleg ca ai inteles. 😛 Sa vedem ce va fi si cu cartile! Inca n-am ajuns sa votez cu vorba poetului:

    „Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
    Decat un nume adunat pe-o carte.”

    🙂

  5. A.Dama zice:

    Violeta, am inteles! Multumesc de impartasire! 🙂
    Inseamna ca e spre binele celor ce-L iubesc! 🙂

  6. A.Dama zice:

    Cipri, stiu ce zici! Si noi am fost intr-o catedrala spaniola in care preotul ne-a povestit despre familiile de romani aciuiti pe langa biserica lui.

    Acum, ce sa zic, puteam povesti in detaliu cum ne-a intampinat preotul acela si cu ce cuvinte i-a descris pe conationalii nostri… Noi eram intr-o delegatie de la Universitate, dar… acolo conteaza titlurile? Alegerea mea a mers nu catre aspectele critice de asta data, ci catre un aspect „idealist”, sa zic asa.

    Iar in legatura cu maicuta aceea, face si ea ce aude si vede. Scrisesem in articolele despre injuraturi un citat din Eminescu, un portret facut unui preot care „suduia urat in biserica”.

    Fata si reversul medaliei! 😛

  7. Ted zice:

    Subscriu la ideea lui Ionatan! Din toată inima!

  8. Bibliotecaru zice:

    Ca să vezi lumina, uneori trebuie să stai în întuneric. Suferinţa, singurătatea, lipsa orgoliului, toate acestea sunt biletul de intrare în înţelegere. Acel om în negru nu lua 3 euro pe cap de vizitator pentru a face comerţ, ci pentru a întreţine acel edificiu şi a-l face accesibil tuturor. Cum ar fi putut să nu facă acel gest?

  9. Camix zice:

    Am tot aşteptat să-mi amintesc mai concret episoade identice, pentru ca au avut loc si pentru mine. Însă concret e mai greu.
    Dar au fost momente (destule) când nu intenţionam o anumită acţiune, dar lucrurile (ca acelea care lucrează toate spre binele nostru) se potriveau în aşa fel, încât vedeam la final de ce trebuia să fiu acolo, atunci şi aşa… Era exact un mesaj de care aveam nevoie, pe care trebuia să-l aud. Sau persoana care să îmi povestească ceea ce îmi putea folosi în acel moment.

    Desigur că pot fi numite, la o adică şi simple potriviri omeneşti. Însă experienţele pot fi simţite de cei care le trăiesc, pentru că ei sunt cei care le simt. Pentru mine au fost revelaţii.

  10. A.Dama zice:

    Ted, gândindu-mă la ce spuneţi tu cu Ionatan, v-aş răspunde, de o parte, că un blog nu e o carte… De altă parte, nu pot să nu mă gândesc la deşertăciunea deşertăciunilor… încă o carte pe care-ţi pui numele… la ce bun? Impact asupra celor din jur poţi avea prin ceea ce eşti…

  11. A.Dama zice:

    Bibliotecarule, partea aceea cu lumina şi întunericul sună a numitor comun. Însă dacă a făcut de la sine gestul de a mă pofti înăuntru, înseamnă că n-are rost ce am scris. Miza textului e alta. În fond, realitatea o transpunem cu încărcătura subiectivă care o face să vibreze. Nu pot să-ţi spun că a făcut la fel cu alţii, că i-a poftit înăuntru. Ştiu doar că în ruga aceea care avea loc atunci şi acolo, s-a întâmplat o re-cunoaştere. Asta ŞTIU…

  12. A.Dama zice:

    Vezi, Camix, aici a fost nodul gordian în discuţia cu multe persoane. Dacă e simplă coincidenţă, de ce să-i atribuim o altă semnificaţie?

    Păi, noi avem răbdare până-ţi aminteşti! Hai, încetul cu încetul cum se fabrică oţetul! Că iar îmi amintii de jocul ăsta. 😛

  13. Bibliotecaru zice:

    🙂 Păi ce faci? Interpretezi corect pe băiatul de la intrare, îi acorzi starea de sf Petru cu cheile Raiului în mână, dar textul meu nu-l înţelegi? Eu încercam să-i semnalez doar că plata în sine, biletul de intrare în Rai, este preţul renegocierii luminii cu întunericul, dihotomie născută în momentul intrării omului în spaţiul social, desacralizat. Încercam să sugerez că cei care înţeleg nu plătesc vamă şi tu îmi spui, câteva rânduri mai jos, că nu ai înţeles. Tare dezamăgit sunt. Poate că s-a înşelat şi cerberul…

  14. A.Dama zice:

    Dragă Bibliotecarule,

    Mulţumesc că ai revenit cu precizări!

    Am reluat comentariile, să văd pe unde s-a-ntâmplat „fractura de înţelegere”. 🙂 Când tu ai scris că uneori e necesar să stai în întuneric pentru a vedea lumina, mi-am amintit de formularea eckhartiană „lumina vine din întuneric”. Mai departe, n-am fost atentă la chestiunea cu „înţelegerea”, ci mi s-a pus pata pe formularea ta că omul de la intrare nici n-ar fi putut proceda altfel. Şi-am avut un sentiment de general(izare), dacă aşa procedează el de fiecare dată. Eu voiam să rămână întâmplarea un caz particular, of course, de aceea ţi-am răspuns că filtrăm noi experienţa în mod creator, după cum ne poate capul şi inima. 😛

    Acum, că am citit al doilea comentariu, sunt de acord cu precizările tale, mai ales referitor la „înţelegătorii” care nu plătesc vamă. Dar să ştii că nu mi-a trecut prin cap Sf. Petru cu cheile Împărăţiei. Ce să-i faci? Unele uşi ale înţelegerii ni le deschid sfinţişorii care sunt încă printre noi! 🙂 Mulţumiri encore une fois! Păcat de dezamăgiri! Sper să treci peste! 😉

  15. Pingback: Patimile Crăciunului (7) | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s