După ce a cinat cu prietenii, a rămas singur…
Acest paradox al singurătăţii între ceilalţi ne-a rămas pe buzele gândului. Nu era singur… era cu prietenii cei mai apropiaţi… cufundaţi într-un somn-absenţă ce sporea infernal însingurarea.
Când pentru prima dată am rămas fără prietena cea mai apropiată, am scris poezii de jale şi dor. Mi le-am notat într-un caiet şi le reciteam parcă pe furiş… pe furiş de mine…
Mergeam cu corul de copii pe sate. Cântam, recitam. Era un univers de taină. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată. Dacă era vreme bună, ne-aşezam pe iarbă, într-un luminiş, ne deşărtam bocceluţele şi mâncam „de obşte”. Pe dirijorul nostru îl îndopam întotdeauna cu prăjituri, din cauză că-l iubeam prea mult şi ne supăram dacă nu gusta din prăjiturelele fiecăruia. Apoi mergeam cu prietena mea cea mai bună şi culegeam flori, făceam coroniţe, şi brăţări, şi inele din flori. Întotdeauna ne rugam împreună când eram suficient de departe de râsetele tovarăşilor noştri zburdalnici. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată.
Şi-a venit o zi când ea a plecat departe. I-am scris:
Să mai cânt o dată cu tine vreau
Înainte ca al nostru cântec să devină ţipăt
Să mai facem un pas alături
Înainte ca umbletul nostru să devină zbor
Înainte ca zborul nostru
Să se confunde cu Marea Înviere…
S-au dus şi cântecele corului de copii, şi prieteniile d’antan, atât de preţioase!
Mi-am făcut o altă prietenă, iar când a venit rândul ei să plece departe, i-am scris poezii şi i le-am dăruit, dar nu le-am mai păstrat pentru mine… I le-am dat de tot.
Am început, de la o vreme, să împart poezii şi să nu le mai păstrez pentru mine. E un fel de a le tăcea. Aşa cum visezi noaptea poeme, pe care când te trezeşti, nu le mai poţi aşterne pe hârtie. Acelea sunt mereu perfecte. Veşnic amuţite. De parcă nici n-ar fi fost vreodată ale tale.
După ce a cinat cu prietenii,
după ce le-a-mpărţit cuminecătura ca pe o poezie ce nu se va termina niciodată,
a rămas singur…
Într-un psalm arghezian, Cina de Taină e cuprinsă metonimic în „dospirea sucului fructului Său cald”.
În rest, tot ceea ce contează e muţenia Însinguratului. Fără prieteni… fără Dumnezeu. E moarte sigură. Însă fără ea, nu există înviere.
PSALM – Tudor Arghezi
(Ruga mea e fără cuvinte…)
Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.
Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău veşmânt
Pentru ca mintea mea să poată să-nţeleagă
Ne-ngenuncheata firii pe pământ.
Săgeata nopţii zilnic vârfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeşte cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.
Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Său cald?
Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.
lumea adam(a)ică 
A.Dama, pomenirile tale pe mine m-au calatorit in copilaria mea… la pierderile mele, la ce am simtit cand am implinit 9 ani si a trebuit sa ne mutam la bloc, cand prietena mea cea mai buna de atunci… a ramas acolo… in gradina de unde luam morcovii, salata, ceapa verde, ridichile si petale de flori… si faceam supe si tarte pentru papusile noastre, ca apoi sa fim certate de cei maturi.
Asta a facut cina ta de azi. M-a calatorit.
Cred ca totul depinde de tipul de personalitate. Isus nu a ramas singur, iar plecarea celor din jurul Sau a fost o binecuvantare pentru ca a putut ramane cu Tatal. Daca ramanea cu prietenii, nu ar fi putut ramane cu Tatal – acel fapt ar fi fost o adevarata drama.
Isus, pe tot parcursul vietii Sale, cauta sa ramana singur pentru ca era f important sa ramana doar cu Tatal.
De multe ori de abia astept sa ma despart de forfota uneori obositoare a prietenilor sa raman singur. Dar nu e singuratate absoluta, singuratate rece, intunecata, un infern negru si rece. Ci e o singuratate in care pot sa imi incep dialogul cu mine insumi, dialogul prin rugaciune, si multe altele – care pentru mine sunt atelierul meu in care ma formez si ma refac.
Am in schimb prieteni pt care despartirea momentana sau pt o durata mai lunga de timp este inceputul unei ere glaciare.
Cand eram adolescent, eram liderul gastii de tineri 😛 , fara ei ma simteam gol, cu ei simteam adrenalina, zaharul in sange, a fost o perioada deosebita cu intamplati crengiene (de la Ion Creanga) – multe momente de care imi aduc aminte cu MARE bucurie si placere. Dar trecerea anilor m-a schimbat, am invatat ca trebuie sa raman singur pentru a nu fi singur de fapt.
Societatea, prietenii, anturajul uneori ma fac sa ma simt singur, desi ma simt bine alaturi de ei, dar cand ei pleaca, eu nu sunt singur. 🙂
E adevarat ca am avut prieteni care au plecat in New Zeeland, iar lipsa lor am resimtit-o din plin. Mi-e dor de ei, pt ca erau oameni si prieteni la superlativ, desi nu erau crestini, erau un model pe care crestinii nu mi l-au putut oferi, datorita preocuparilor meschine si a caracterului pe alocuri alterat de interese financiare si imagine personala promovata prin cameleonisme ieftine, dar care prind tare bine in comunitatea evanghelica, de parca ar scrie pe usa bisericii: deveniti cameleoni, pentru mantuirea sufletelor voastre! 😦 Tragic, dar o tragedie f reala.
Draga Ama, multumesc ca te-ai calatorit cu mine! 😛
Romuluss,
Eu ma gandesc asa: daca Isus ar fi vrut sa fie singur, nu ii lua cu El pe ucenici si nu le reprosa ca „un ceas n-ati putut sa vegheati”. Sigur, El si in fata agoniei celei mai cumplite, Se gandea la ei, cerandu-le insistent sa se roage ca sa nu cada in ispita. Dar eu cred ca atunci voia sa Se roage impreuna cu ei.
Sigur ca pentru El era o bucurie sa fie cu Tatal, de aceea noptile statea de vorba cu El si Se sfatuia cu El, insa Isus ramane si fara Tatal, altfel n-ar fi strigat: „De ce M-ai parasit”. Eu asa inteleg acest moment incepand de la ruga cu lacrimi de sange din Ghetsimani, ca pe o parasire progresiva a lui Isus… mai intai de frati, prieteni, apoi de Dumnezeu Insusi.
Multumesc pentru ca ne-ai spus despre „gasca de tineri” si despre ce ai simti tu vizavi de prietenii plecati departe. Asta si intentionam… o impartasire putin diferita de cea de la Cina de Taina, dar evocand-o. Am sesizat si ca vrei sa ne molipsesti de un iz optimist… Sa vedem daca-ti reuseste! 🙂
Iar cat despre pancartele de pe usa bisericii… e infiorator de adevarat! 😦
Un om nu poate fi înlocuit de alt om. Prezenţa lui, da. Dar farmecul prezenţei lui, nu. Cam gândul acesta se învârte în mintea mea de multă vreme. Atunci când se întrerupea un dialog, nu-l puteam suplini decât prin existenţa celorlalte, numărul lor, însă nu şi farmecul unic. Fiecare comunicare şi fiecare om are atmosfera lui pe care o răspândeşte. În mijlocul celor care rămâneau, continuam să mă gândesc: „da, dar prezenţa cutăruia cine o suplineşte?”. Asta neînsemnând că cei prezenţi nu ar fi fost importanţi cumva. Deloc. Dar locul rămas în urmă rămânea tot liber.
Atât că ne obişnuim în timp cu absenţele. Asta dacă nu facem cumva să reluăm prezenţa, dialogul (dacă este posibil)… Şi atunci regăsirea e singura care poate întregi tabloul şi completa ceea ce lipsea.
„Îţi las pe cutare cât voi lipsi.” Nu va merge. Nu va merge în privinţa dorului, adică. Şi e dramatic şi frumos în acelaşi timp. Pentru că fiecare vrem să fim „veşnici” în mintea celorlalţi.
Sunt de acord cu ce spui Cami, locul cuiva nu poate fi ocupat de altcineva. Exista cum spuneai o atmosfera pe care o rasfrange in jurul sau, atmosfera care nu poate fi emanata de o alta persoana. DNA-ul este unic nu ? 😛
Dar aici trebuie sa cadeam de comun acord ca ne referim dar la persoanele care ne sunt cu adevarat dragi, in rest…. 🙂
(First, interesantă schimbarea imaginii de blog. M-a bătut şi pe mine gândul.)
Of course că doar la cele dragi. 🙂 În privinţa celorlalte nici nu ne punem problema vreunei înlocuiri, nu-i aşa? N-am căuta să o înlocuim pentru nimic în lume. (în paranteză fie spus, nici o persoană care nu ne e dragă… nici aia nu poate fi înlocuită. 😛 că nu dorim, asta da)
BINECUVANTATA SARBATOARE DE INVIERE TIE SI TUTUROR CELOR DRAGI TIE!
Cami draga,
e sarbatoare, dar m-ai derutat – si interpoland printr-o functie polinomiala am crezut ca zici de siteul meu (cu schimbarea de straie) pt ca raspunsul pare sa fie la comentul meu. 😛
Dar ii multumesc moderatorului pt ca m-a ajutat sa corectez confuzia 🙂
Apropo’s a fost 1 aprilie ? 😛
Am avut intotdeauna putini prieteni adevarati, vorba lui Romuluss cu personalitatea, dar am avut un frate de cruce in copilarie. Cand am trecut in clasa a 5-a, noi ne-am mutat si a fost f. greu pt mine si pt el. Si scum – ne intalnim o data la 5-6ani, traim cu nostalgie vremurile inocentei.
Romi,
🙂
e drept că era răspuns comentariului tău, dar nu mi-am dat seama că putea crea confuzie. Scuze.
Deşi văzusem schimbarea la blogul tău azi înainte. Şi chiar vroiam să-ţi scriu că aşteptăm o imagine. Alta decât cea clasică a designului.
1.
”Eu asa inteleg acest moment incepand de la ruga cu lacrimi de sange din Ghetsimani, ca pe o parasire progresiva a lui Isus… mai intai de frati, prieteni, apoi de Dumnezeu Insusi.” (a spus A. Dama)
A. Dama, ai dreptate! Exact așa îmi imaginez și eu acest moment. Ai dreptate…
2. Na, că discuțiile voastre despre prietenie, prieteni pierduti sau de aproape, mi-au trezit o amintire din copliărie, pe care credeam că o uiatasem.
Când eram în clasele primare, m-am atașat foarte tare de o colegă de clasă, Lia, cu care m-am și împrietenit. Ne ajutam mereu una pe alta la teme, și ne vedeam și in timpul extrașcolar, fiindcă nu locuiam departe una de alta. Dar, pe când începusem clasa a IV-a, ea s-a mutat cu familia din București
(de acolo sunt eu). Ultima imagine care mi-a rămas în minte, vizavi de prietena mea (prima mea prietenă), este următoarea: eu stând aplecată pe geamul de la bucătărie (ai mei stau la et 3), plângând în hohote și implorând-o să nu se mute, să rămână, și spunându-i printre sughițuri că eu nu voi putea trăi fără ea (acum realizez, eu chiar așa simțeam atunci!), iar ea stând jos, la scară, și privindu-mă trist. Așa ne-am despărțit. Fără îmbrățișări. Fără promisiuni că o să ne scriem, că o se mai vedem. Acum realizez de ce am ferecat bine această amintire: am suferit nu atât de mult că mi-am pierdut prima mea prietenă, ci pentru felul în care ne-am despărțit, fără nicio îmbrățișare măcar… pentru totdeauna…
De atunci cred că am învățat să îmi îmbrățișez prietenii (mai ales prietenele) de câte ori ne întâlnim, nu cumva să fie… pt ultima oară…
Cami,
nu e cazul de scuze, dar era ca o cimilitura – de fapt a fost si la Marius – saptamana cimiliturilor 😛
Camix, m-ai provocat cu al tău comment. 🙂 Am auzit recent o poveste despre „Îţi las pe cutare cât voi lipsi”. De fapt, o întâmplare reală. Şi n-a ieşit prea bine.
Chiar sunt irremplaçables oamenii (= „de neînlocuit”, dar nu găseam în română un termen 😛 ), se aseamănă, se adună, dar nu sunt interschimbabili, ca piesele de maşini ori componentele calculatorului, că tot suntem în faţa lui.
Deci, deci, prin urmare, aşadar, nu iese bine defel cu a-i lăsa pe alţii în locul nostru. 🙂
Cipri, 5-6 ani… Încă sună bine. 🙂 Am fraţi de-ai mei pe care nu i-am văzut de 14 ani. 😦 De multe ori am zis că poate ajungem şi noi la „Surprize, surprize”. 😀
Romi, sigur că a fost 1 Aprilie. Şi va mai fi. :))))
Florentina, mi-a plăcut relatarea ta… mai ales că ai explicat atât de exact reacţiile!
Am să aplic şi eu regula îmbrăţişării cu mai multă consecvenţă decât până acum. 🙂
Dragă Lorelei,
Mulţumesc pentru urări pascale! Să-ţi învie toţi trandafirii inimii!
A.Dama