Gestul miruirii le-a cam zgândărit minţile celor ce au asistat la el. În matematica Cerului, costul mirului avea alte zerouri, cu siguranţă.
– Doamne, nu Te scandalizează risipa aceasta?
– Nu prea. Gândurile Mele sunt prea departe de gândurile voastre.
Dar prihănita a avut şansa să neprihănească Neprihănirea!
Oare noi am fi sfidat logica celor de lângă noi pentru a-I spăla picioarele cu mir?
Femeia cu mirul
pentru Mircea Marinău
*
Că ea în slavă nu putea s-ajungă
O dovedeşte prihănirea ei
Dar nici de lacrimă să se ascundă
Când gându-i irumpea scântei
Nu-i fu îngăduit să fugă
Îngenunchind ca robii, stropită-a fost cu har
Când plânsul ei a rugă se ridica-n lumină
Şi pletele-i ‘negrite le prefăcu ştergar
Înseninând trecutul şi fiinţa ei străină
În imn de îngeri urcă parfum de nard curat
Şi sfâşie în cioburi de cânt Nemărginirea
Cu fiinţa ei plecată şi gândul ei iertat
Neprihănea cu plânsul ei smerit
Neprihănirea
lumea adam(a)ică 
frumoasa poezia, asemenea gestului 🙂 parca asa a zis Neprihanirea despre femeie si gestul ei, „…a facut un lucru frumos fata de Mine”
complicat cuvant „neprihanirea” si lingvistic si practic 🙂
inteleg ce scrii dar parca totusi nu pricep :)”Neprihănea cu plânsul ei smerit
Neprihănirea”
Pe mine mă face să mă gândesc la toate sufletele pe care ne vine să le arătăm cu degetul şi de care ne vine să fim siguri că ştim ce căi sau ce smeriri au pe drum.
Mă dau un pas în spate, închid buzele şi ochii şi mă întreb… „dacă mă înşel?”.
Deci puţin mai diferit poate decât ce ai dorit să scoţi tu în evidenţă, dar…
Ultimele două versuri îmi plac enorm cum sună. Am o întrebare. Nu „neprihănea cu plânsul ei smerit/ Prihănirea”? Că altfel îmi ridic problema: mai poate neprihănirea să se mai neprihănească?
Calatorrule, multumesc! E o poezie copila, cum eram eu cand am scris-o, pe la 16-17 ani.
Cu privire la ultimul vers, cred ca am gandit foarte simplu ecuatia. 🙂 Verbul „a neprihani” – care nu exista, de altfel – l-am folosit cu sensul de a curati, a spala. Picioarele Lui erau murdare, dar au fost curatate cu lacrimile femeii, au fost „neprihanite”.
Camix, ai dreptate in privinta faptului ca privim cu suspiciune la altii de pe cale ori la caile lor.
Am vazut mai multe reproduceri ale tabloului lui Rubens, iar unii se uita cu foarte serioase rezerve la Mantuitorul. Cum adica, nu stie El cine e ea?… Cum ii permite asa ceva?
Iar la intrebarea legata de ultimele doua versuri… asa mi-a sunat mie bine ritmul, masura…
Neprihanirea este completa in Sine. Nu are nevoie de adaugiri, nu se imputineaza, nici nu se mai neprihaneste cu lacrimile noastre.
Jocul meu poetic era cu a neprihani = a curati. A curati picioarele Neprihanitului / Neprihanirii.
A.Dama,
e frumoasa scena pe care ai surprins-o. Ma gandeam cata forta trebuie sa existe in mesajul spus de cineva ca sa iti creeze un asa puternic sentiment de reverenta.
Sunt cateva evenimente cheie in Scriptura care sunt foarte simple in cuvinte dar extrem de pline de forta Duhului. Este impresionanta puterea pe care o raspandea in jur Mantuitorul.
Scriai bine pe la 16-17 ani 😉
aha, face sens, face 🙂 multumesc!
Si eu m-am gandit Romi, dupa ce te-am citit, ca in scena ungerii picioarelor lui Isus cu mir, nu era nimic fortat, totul venise de la sine.
Si-apoi am mutat obiectivul camerei la scena in care pupau drept-credinciosii mana cadaverica a lui Teoctist. Oare cat era fortat acolo?
Iar in legatura cu varsta la care scriem de unele, de altele, eu cred ca e bine sa fie precizata… fiindca, si daca persoana adulta realizeaza o distanta fata de sinele sau adolescentin exprimat in scriere, au existat niste etape parcurse, iar astea ies in evidenta cand se stie cat de cat pe la ce varsta a fost scris un text.
Daca-i pana acolo, si Picasso a avut perioadele lui: albastra, roza… si parca nu puteau fi inversate… 🙂 Si Miro a inceput cu peisaje si scene domestice pana sa ajunga la abstractiunea albastrului pe care il stiu toti mai bine decat primele tablouri.
A-ha, Calatorrule! Ma bucur ca ai ajuns cu mine la-ntelegere! :))
„Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate multe, simtind Dumnezeirea Ta a luat randuiala de mironosita…” zice un frumos tropar alcatuit de catre monahia Casiana, in Constantinopolul veacului al IX-lea.
CNI,
Mie mi-a prins tare bine sa citesc troparul monahiei Casiana, fiindca a simti Dumnezeirea nu e o simtire la indemana tuturor… dupa cum s-a vazut… nici macar a tuturor celor care s-au aflat in preajma Lui. Cu atat mai mult, pentru noi azi!
Si-apoi, cum suntem prea obisnuiti cu sensul peiorativ al cuvantului „mironosita”, a fost bine ca l-am resemantizat mental. 🙂 Sarbatori cu miel si Miel!
Pingback: Femeia cu mirul - preţuire « Hunedoara Evanghelică