#1
Tatăl: Priviţi! Se întoarce cu adevărat! Îl văd ca o umbră. Un punct mişcător. Dar îl simt. Cărarea pe care vine o aud ca pe un cântec. Cu siguranţă e el! Fiul meu!
Slujitorii: Stăpâne, nu mai lăsa ochii să-ţi plângă zadarnic! Fiul tău petrece acum cu prietenii lui. Nu te mai amăgi şi nu mai aduce întristare sufletului tău. Te-a uitat de tot. Dumnezeu să-l ierte!
Tatăl: Înapoia mea, ispititorilor! Chiar şi văzduhul îmi aduce respiraţia fiului meu. Nu îl vedeţi? E cu neputinţă să fie altul. Fiul meu, fiul meu!
#2
Tatăl: Draga mea, s-a sfârşit aşteptarea. Fiul nostru se întoarce acasă. Îl văd de departe: răspunsul rugăciunilor mele. Hai să-i pregătim o masă pe cinste!
Femeia: Ai temperatură. Vino înăuntru să-ţi fac frecţie! Ţi s-a înceţoşat privirea de când stai aici şi ai făcut insolaţie. Aiurezi.
#3
Tatăl: Fiule, fratele tău vine. Îl vezi acolo, e doar o pată mişcătoare la linia orizontului? Uită-te în direcţia mâinii mele! Vezi o umbră ce se apropie? E el, fratele tău! Fiul meu, fiul meu!
Fratele mai mare: Îmi pare rău de tine, tată! Ai febră şi nu mai ştii ce vorbeşti. De mine nu-ţi pasă? Stai aici ceasuri întregi uitându-te după năluci. Toţi ne străduim să ţinem casa, să-ţi facem voia. Parcă toţi suntem în plus. Tu nu vrei nimic decât să-l vezi venind pe netrebnicul de frate-meu. Vino înăuntru! O să te îmbolnăveşti şi mai rău!
#4
Tatăl: Văzduhul îmi aduce respiraţia lui. Nu-l vedeţi? E acolo, pe cărare. Se apropie. Nu vedeţi că vine?
Slujitorii: E îngrijitorul de vite. A fost până în satul vecin. Acum se întoarce. Stăpâne, întoarce-ţi privirea! Porunceşte muzicanţilor să cânte, ca sufletul tău să-şi găsească odihna!
#5
Tatăl rămâne cu privirea pironită în depărtare, scrutând linia orizontului. Nu poate pierde cărarea din ochi. Paşii fiului său plecat de multă vreme îi aude ca un precântec. Pe aici va veni. Pe aici, paşii lui se vor întoarce acasă…
lumea adam(a)ică 
Minunat! Si-acum, in versuri va rog!
A fost un moment de copleşire emoţională. Am trăit din plin „nebunia” tatălui, am crezut şi cred în imposibil. Odată şi-odată va fi!
Ce ai scris e un semn de încurajare pentru mine. E un răspuns de sus la o întrebare pe care o pun tot timpul. Mulţumesc şi tie şi Celui de sus!
Precântec
E mai bine aşa, să-ți cânt de la umbra salcâmului
pe care-l port în spinare pe orice cărare ducând
invariabil spre brațele-ți albe ca niște aripi de înger
cu care tot cerci să mă aperi de seceta însingurării!
E mai bine așa, să rup orice răvaș de iubire
când cele vocabule de la tine venind s-au înmulțit,
c-a trebuit să le strivesc într-un teasc
și să le beau pe nerăsuflate, până când m-a clătinat
îmbătarea cu jertfa suprema a dragostei tale!
Draga Ted, am inteles! :))) Sa vedem ce putem face! 😛
Draga Camix, ma fastacesc acum, ca nu stiu ce sa-ti raspund. 🙂 Adica numai tu poti aprecia in ce fel ti-a vorbit acest textulet. Mie mi s-a parut simplut, insa scris din inima.
Draga Daniel, frumos precantecul tau! Nu pot acum a-ti raspunde pe masura, sa scriu versuri, insa pot zice simplu si adevarat: multumesc! 🙂
Dragut! Si-acum, in cifre va rog!
Draga Claudiu, la matematica sigur ma bati! 😛
tot suntem noi romani (deocamdata). eu zic ca ai putea scrie in cifre romane.
imi place si mie exercitiul asta, de a incerca sa ma duc pana acolo langa fiul ce miroase a porci, pana langa tatal care isi pierde privirea departe, sa incerc sa aud, sa prind ca si el, ca si tine „cantecul cararii pe care se intoarce”
Dar nici in versuri nu stiu sa scriu, Calatorrule? Cum sa scriu in cifre romane? 😛
Stiu ca am citit si la tine incercari de punere in pielea personajelor. Eu zic ca intr-o masura e de folos. Daca nu pentru altii, macar pentru noi! :))
Frumos, foarte frumos!
Dane, multumesc! 🙂
Pingback: Poevarza 5 – Ruben Bucoiu | lumea adam(a)ică