1. Razumihin, ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorât, cioburile: apoi scuipă, se întoarse brusc la fereastră şi rămase cu spatele la ei,
uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic.
(Dostoievski, Crimă şi pedeapsă)
***
***
2. Medicul oftalmolog orb:
Doamne, cât de mult ne lipsesc ochii, să văd, să văd barem nişte umbre palide, să stau în faţa unei oglinzi, să privesc o pată întunecată, difuză, şi să pot spune, Iată, e chipul meu, ce-i luminos nu-mi aparţine.
(José Saramago, Eseu despre orbire)
***
***
3. Este inutil să ţii un obiect în faţa unui orb şi să-i spui să se uite la acel obiect. Şi e o nebunie să fii surprins sau tulburat că nu face asta.
(T. Austin-Sparks, Ce este omul?)
***
***
4.
– Reporter: Aveţi şi alte coşmaruri care revin? Care sunt?
– Borges: (…) Mai am şi altul, care provine din faptul că am orbit. Acesta este coşmarul în care încerc să citesc şi nu pot pentru că personajele se însufleţesc, fiecare literă se transformă în alta, iar cuvintele, scurte la început, devin lungi cuvinte olandeze, cu vocale care se repetă când încerc să le descifrez. Sau dacă nu, spaţiile dintre rânduri se lărgesc, literele încep să se întindă, totul apare scris în negru şi roşu pe hârtie lucioasă şi este atât de mare, încât devine intolerabil. Şi când mă trezesc, literele îmi ţin companie un timp. Pentru o clipă îmi trece prin minte: n-am să le pot uita niciodată şi o să înnebunesc.
***
***
5. „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42, 5-6)
lumea adam(a)ică 
Doamne, noi ne pocăim cu ochii! De parcă toată fiinţa noastră depinde de ei!
Cu ochiul stins ca un crâmpei de piatră
Mă-ndrept spre pulberi, sângeră săgeată…
Atunci atât, când vine şi Îl ia
Isus în palmă, poate-a mai vedea.
Pingback: 11 postări în Top 100 (29.03.2008) « La Rotundu
Mi-ai adus aminte de:
„As ciocani cu unghia pina cind
n-as mai avea unghie,
si cu degetul pina cind
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul si mi-a spus:
unghia-n pace,
daca ai cumva un ochi
in virful ei,
de ce sa-l spargi?”
Si totusi si totusi
poarta asta, dintre mine si tine,
trebuie zguduita de cineva.”
Pierderea ochiului, Nichita Stanescu
Ionatan, multumesc pentru versuri! Cat despre ochi, depindem de ei. Nici nu ne-am putea citi daca n-ar fi asa… Mai trist e acel diagnostic: „au ochi, si nu vad”.
Meplusmyself, bine-ai venit! Excelenta alegere cu versurile lui Nichita! Cand am citit de unghie, mi-am amintit de unghia ingereasca a lui Arghezi care s-a tocit scriind pe tencuiala. Si uite-asa se fac asocierile si ne completam unii pe altii! 😉
Mai trist cand Ochiul din noi ne spune „te vaaaad”, iar eu ii zic „taci, inchide-te!” si merg mai departe crezand ca am reusit sa-l conving…
Cosmarul se poate transforma in prilej de multumire (usor de zis…):
„Nu mai vad de-acum atat de bine
Slabesc si eu ca toate cate sint
Dar c-am vazut lumina se cuvine
Sa si orbesc in pace pe pamant
Avut-am parte de atata mila
Si de atata har dumnezeiesc
Ca pot sa spun fara de nici o sila
Imi pare bine ca ma vestejesc…”
(Ioan Alexandru – „Vedere”)
Dragă Rose,
E cât se poate de realist miniscenariul tău! Fugim de Ochi. 😦
Dragă Debora,
Mulţumesc pentru versurile lui Ioan Alexandru! Nu prea ne rugăm noi aşa… Cât priveşte mulţumirea pentru coşmaruri, alt test la care am pica. 🙂