Din miracolele copilăriei mele (5) – Paratrăsnetul


Prolog

Săptămâna care a trecut a fost ziua mea. N-aş mai fi în viaţă, n-aş mai scrie aceste rânduri, dacă nu aş fi avut o mamă a cărei inimă era cu toate antenele ei pe aceeaşi frecvenţă cu inima cerului. Eu cred că Dumnezeu aşa a găsit cu cale să mă iubească… şi să mă răsfeţe.

Terasa

Spre disperarea vecinilor, inventivitatea noastră, a copiilor, când venea vorba de jocuri, depăşea puterea lor de a ne opri sub orice formă: cu vorba bună, cu morala, cu ţipetele înfuriate. Noi ştiam una şi bună: dacă-i copil, să se joace.

La etajul 1, erau geamurile pe care se putea urca pe casa scării. Era ca un fel de terasă în miniatură, căptuşită cu smoală şi cu tablă pe margine, tablă din aceea comunistă, gri, care ruginea şi se făcea urâtă, da’ ce ne păsa nouă de dialectica esteticii şi utilităţii, când era rost de joacă? Inconştienţi, nesperiaţi de nimic, inventam tot felul de jocuri, chiar dacă pericolele ne pândeau la tot pasul. Eram undeva la vreo 6-8 metri deasupra pământului, pe un colţişor de beton acoperit cu smoală care se încălzea de ne ardea fundul sub razele darnice ale soarelui de vară.

Urcam pe terasă câte 7-8, în ciuda spaţiului mic şi admiram: ba păpuşile unora dintre fetele vecine, ba soldăţeii de plastic ai băieţilor. O păpuşă a mea şi numai a mea, nu ţin minte să fi avut. Când era vorba de păpuşi… tiparul era că le primea sora mai mare – să tot ţin minte 2-3 păpuşi… la 10 fete – iar apoi deveneau un fel de bun comun, că ne puteam juca toate fetele cu păpuşile, doar că trebuia să cerem voie. Am avut totuşi o păpuşă pe care mi-am făcut-o eu la ora de atelier la şcoală: din fire de PNA, însă nu se număra printre cele râvnite de surorile mai mici.

În schimb, noi aveam ceva ce n-aveau fetele din vecini. Aveam păpuşi vii. Surorile mai mici, bietele de ele, când încăpeau pe mâna noastră, erau îmbrăcate cu tot felul de ţinute, care mai de care mai haioase. Fustele celor mari le ajungeau până în pământ. Ieşeau nişte combinaţii superbe. Carnavalul era nimic pe lângă ce puteam inventa noi!

Paratrăsnetul

Ei bine, dincolo de jocurile greu de descris în cuvinte, care aveau loc în acea dumbravă minunată de beton, smoală și tablă, una dintre principalele distracţii era coborârea din „turnul de fildeş” pe altă cale decât cea sigură. Mai exact: coborârea pe paratrăsnet.

Construcţia era de aşa natură, că exact în dreptul miniterasei, în partea dreaptă, era dispozitivul metalic de paratrăsnet: două bare metalice cilindrice, cu diametrul de nici 1 cm, care aveau sudate între ele, din loc în loc, bare mici de 5 cm, ca nişte „scăriţe”, în aşa fel încât o mână de adult s-ar fi putut prinde bine de dispozitiv, la nevoie. Sau… o talpă de copil pus pe expediţii periculoase… cu riscurile obligatorii într-o asemenea aventură. Distanţele dintre aceste scăriţe erau cam mari. De la terasă până la pământ erau pe paratrăsnet vreo 3 scăriţe de acest fel, iar paratrăsnetul avea la bază un cilindru metalic mai gros, înalt de 1,5 m, peste care trebuia să sari obligatoriu, că nu aveai cum să te ţii de el în coborâre.

Joaca

Era o zi de vară, iar energia noastră copilărească nu-şi găsea astâmpăr. După ce-am epuizat o serie de jocuri, careva veni cu ideea de-a ne măsura puterile fugind pe scări, pe terasă şi coborând pe paratrăsnet. Mai încercasem experienţa şi era deosebit de hazlie, contra cronometru. Galeria de copii s-a postat pe traseu. Unii pe scări, alţii pe terasă, alţii unde se sfârşea cursa, la baza paratrăsnetului.

Am intrat în joacă, într-o stare de efervescenţă greu de descris. Alergături, gâfâieli, râsete, sughiţuri. Un iureş ameţitor de bună dispoziţie şi lumină văratică. La un moment dat, s-au înrolat toţi copiii în coloană, alergând de vuia pământul şi casa scării. Nu mai erau spectatori, nu mai era cine să aştepte jos sosirea celorlalţi. Nu mai existau roluri distincte. Toţi copiii alergau ca bezmeticii, vecinii erau scandalizaţi la maxim, dar ţipetele lor isterice: „potoliţi-vă că vă ia mama dracului!” ne treceau pe lângă urechi ca şi cum n-ar fi fost.

Mama

Beţia alergării era densă, intensă, consistentă şi n-aveai cum să rămâi lucid. Dincolo de burzuluiala neparticipanţilor, toţi eram cuprinşi de febra goanei, ne împingeam, ne înghesuiam, parcă am fi obţinut cine ştie ce premiu miraculos la final.

Eu mă găseam la un moment dat pe terasă. Geamul bucătăriei noastre era în stânga, pe când paratrăsnetul era în partea dreaptă. Dar mama a apucat să mă vadă pe geam când am ajuns în fugă pe terasă şi ştiu sigur că a strigat la mine cu o voce aproape de nerecunoscut, cu o voce care ieşea din tiparele tonalităţilor cu care eram obişnuită la ea.

Nu ştiu ce a strigat, nici n-aş putea reda intensitatea strigătului, n-aş şti spune cât de diferit a rezonat vocea ei… mai mult ca o strigare din adâncimile pământului, mai mult ca o chemare din înaltul cerului. Îmi imaginez că a spus: Vino imediat acasă! Asta doar îmi imaginez, pentru că nu ştiu, la modul raţional, ce cuvinte a rostit atunci.

Dezechilibrarea

Încă îmi răsună a strigăt cosmic vocea ei fără cuvinte distincte! Eu eram prinsă în alergarea mea pasionantă şi voiam cu orice preţ să ajung la finiş. Am apucat barele de fier ruginit ale paratrăsnetului şi-am dat să cobor pe prima scăriţă, dar am auzit că, în urma mea, alţii erau foarte aproape, gata să dea buzna peste mine şi… m-am dezechilibrat. Mâna mi s-a desprins de pe paratrăsnet, piciorul n-a apucat să atingă scăriţa, iar trupul a luat-o, gravitaţional, cu capul în jos, către jungla de beton.

Am strâns ochii, de-am crezut că se vor ciocni în cap. Spaimă paralizantă. Fracţiuni de secundă imposibil de măsurat. Inconştienţă tranchilizantă.

Mustrarea şi pedeapsa

Am deschis ochii. Unul dintre fraţii mai mari, ca prin minune, s-a aflat la baza paratrăsnetului şi a observat că mă dezechilibrez. A aşteptat cu braţele deschise până i-a căzut de sus mormolocul de trup ghemuit, chircit de spaimă.

Aveam zgârieturi dureroase de la peretele pe care l-am frecat în cădere. Aveam o umflătură pe gambă. Şi respiraţia neregulată din cauza sperieturii. Fratele meu m-a dus la mama în casă, să mă oblojească.

În timp ce îmi ştergea sângele ţâşnit de sub piele, mami m-a certat aspru şi mi-a spus că sunt pedepsită o vreme să nu mai ies cu copiii la joacă. Apoi… a spus ceva care mi-a rămas întipărit în memorie pe viaţă.

Înştiinţarea

– Acuma ştiu de ce-a trebuit să mă rog pentru tine azi-noapte la 3! Am visat că ai murit, că ai căzut într-o fântână şi te-ai înecat. Şi m-am tulburat. Iar apoi, se făcea că ai ieşit din fântână. Şi tot aşa. Când erai în fântână, când afară din fântână. Şi m-am trezit, m-am pus pe genunchi şi m-am rugat pentru tine.

Epilog

Era spre 6 după-masa. Cădeam vertiginos, cu capul în jos, spre marea de beton.

La 3 dimineaţa, în ciuda trupului ei bolnav şi a piciorului cu ulcer varicos, cu rana deschisă, mami a coborât din pat, a îngenuncheat şi s-a rugat pentru viaţa mea.

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De miraculis, De probă și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

38 de răspunsuri la Din miracolele copilăriei mele (5) – Paratrăsnetul

  1. Camix zice:

    Îmi vine să spun ca în filme.
    Însă îmi dau seama că e mult peste filme şi peste realitatea previzibilă deopotrivă!
    Mult peste vizibil şi previzibil. Providenţial!

    E ceva extraordinar că îţi poţi aminti toate astea din copilărie. Şi cu aşa detalii.
    M-a luat cu fiori la momentul salvării…

  2. rose4you zice:

    …Experiente „de vorba cu Dumnezeu” a avut si mama mea atunci cand casa ne luase foc si eu …eram in casa… 3 minute intarziere si azi nu as mai fi, dar vocea i-a spus… du-te acum acasa si a simtit o mana puternica cum o impinge…
    Multumes ca ai impartasit cu noi puterea rugaciunii, a credintei si a dragostei! Poate ca am sa prind curaj sa scriu si eu despre cea care m-a infiat si m-a crescut cu multa daruire de suflet…

  3. cl zice:

    A.Dama, 🙂
    Ce draguta esti! Ce detalii in descrierea ta! 🙂 Ce bine ca mama era pe aceeasi unda cu cerul… pregatita sa auda ce-i va spune Dumnezeu la orice ceas… chiar si in noapte. Ce bine ca s-a rugat pentru tine! 🙂

    Imi amintesc si eu terasa. Si noi, cei mai mici din familie, ne jucam tot acolo… cu aceleasi strigate de la vecini… ne placea in special saritul de pe terasa… cel care sare la distanta mai mare… acela castiga! Si cate cazaturi!

    De paratrasnet, ce sa zic?… la fel ca in povestea ta, a ramas pentru generatii acolo… tocmai pentru ca nu aveam voie sa ne jucam cu el, tot acolo eram zilnic.

    Da, sa nu uit… ce bine e sa ai o mama care sa se roage pentru tine, indiferent ca e zi sau noapte! Nu intelegeam eu cand eram mica cum putea sa stea ore intregi pe genunchi… si ma gandeam „oare ce avea asa de mult sa-i spuna lui Isus?!…” Acum inteleg…

    Cu dor,
    cl

  4. A.Dama zice:

    Camix,

    Ce m-a amuzat faza cu filmul! La o carte cu întâmplările copilăriei m-am gândit în repetate rânduri, dar la un film încă nu!

    Accentul l-ai pus bine pe providenţial! Asta trebuia să ajungă la cititori! 🙂

  5. A.Dama zice:

    Rose,
    Doar atunci când vei şti de la El că trebuie să zici mai departe, atunci să zici cu curaj!

  6. A.Dama zice:

    Dragă CL,

    nu-mi amintesc săritul de pe terasă. Cum v-a putut trece prin cap aşa ceva? Voi ne-aţi întrecut la răutate. 😀

    Însă îmi amintesc bine întrebarea noastră comună: cum se poate ruga mami atâta? Ce poate să-I spună Domnului?

    Mulţumesc că n-ai trecut pe-aici în tăcere, ci mi-ai spus că ai trecut! 🙂

    Cu drag şi dooor,
    A.Dama

  7. Dancos zice:

    Foarte frumoasa copilarie… foarte frumosi copii… foarte frumoasa mama! Duminica am urmarit pe Antena1 prima parte a unui film, Heidi! Descrierea facuta papusilor vii cu care va jucati, apoi papusa ta facuta la scoala… sunt margaritare ale unor amintiri de pret. Cat despre visul mamei tale: cine poate a sti durata acoperirii sale in timp? Oricum, Dumnezeu te iubeste!

  8. A.Dama zice:

    Dancos, multumesc pentru cuvintele tale! Mi-ai dat de gandit cu acoperirea in timp a visului. E greu sa apreciem, intr-adevar!

  9. Marius David zice:

    Draga A.Dama, spune-mi te rog, de ce toate femeile credincioase şi cu copii mulţi seamănă aşa de mult între ele?

    Mama Nataliei, soţia mea, a născut 10 copii, a rămas cu unul dintre picioare compromis în urma unei naşteri, nişte varice enorme, un picior tot timpul suferind, dar se ruga vîrtos şi avea vise prin care Dumnezeu îi anunţa nenorocirile şi bucuriile înainte ca acestea să se întîmple.

    O femeie „aspră”, dar aşa de frumoasă, aşa de frumoasă… pe dinăuntru şi pe dinafară, chip şi suflet.

    Nu ştiu de ce seamănă aşa de mult, dar sînt sigur că deja s-au întîlnit şi schimbă impresii despre minunea creşterii copiilor lor.

    Şi-au alintat pruncii şi acum Pruncul le alintă pe ele…

    Mîine este BunaVestire… pe cînd Fecioara şi-a primit vestea că va fi Mamă de Prunc…

  10. A.Dama zice:

    Dragă Marius, e-adevărat că seamănă! Şi mami era frumoasă la chip şi la suflet… chiar dacă un picior mai mult îl târa după ea.

    Aceste mame au avut mereu o relaţie specială cu Domnul. Şi certitudini… „Aşa va fi, fiindcă aşa mi-a spus mie Domnul!” La asta nu mai aveam noi ce comenta. Şi ele vor fi o mărturie împotriva celor care şi-au ucis pruncii.

    În rest, să ne bucurăm de sărbătoare! Şi tu de născătoarea pruncilor tăi! Eşti binecuvântat că ai lângă tine o aşa binecuvântare (nu pleonastic, ci reduplicat). 🙂

  11. ionatan zice:

    Întotdeauna am spus că trebuie să pui într-o carte toate amintirile astea mişcătoare… De ce stai pe gânduri?

  12. A.Dama zice:

    Fiindcă nu-s disciplinată, Ionatan, de-aia!… Şi fiindcă mereu am văzut opera mea în oamenii din jur, oamenii care au fost schimbaţi datorită prezenţei mele, nu în cărţi pe care să-mi rămână numele…

  13. mitica zice:

    …am inceput sa citesc [abia azi] aici, aceste povestiri atat de captivante.
    Ma opresc …stiind ca voi avea si data viitoare sa citesc ceva interesant – [si sa recomand si celor dragi sa citeasaca].
    …stau si ma intreb daca n-ar trebui sa multumim Domnului ca ne-a dat „harul de a trai in acele vremuri” in care El si-a format „caractere nobile”…
    [multumesc, A.Dama pentru ca le-ai scris!…]

  14. A.Dama zice:

    Mitică,
    Eu am ajuns în urmă cu un an la concluzia că trebuie să mulțumesc… A fost o perioadă de formare. El a ales-o special, fiindcă ne era cea mai prielnică.
    Mie să nu-mi mulțumești că am scris aceste mărturii… Le-am scris cu greu. Să fii transparent e un risc. Le-am scris, fiindcă nu mă lăsa în pace Cineva mai mare. Deci Lui să-I revină mulțumirea, că așa e corect!…
    🙂

  15. Pingback: Nu m-am luat după vise | lumea adam(a)ică

    • A.Dama zice:

      …de bucurie.
      Sper.:)

      • Lora zice:

        Complexe si de toate felurile. M-a rascolit de-a binelea aceasta expunere. M-am imaginat pe mine in toate rolurile: al copilei de atunci, al salvatorului, al mamei. Ce bine ca te-a lasat Dumnezeu sa ajungi pana la noi azi! E minunat!

        • A.Dama zice:

          Lora, ai făcut și tu năzbâtii?:)
          Partea cu „ajungerea până azi” e mai critică. O lăsăm pe altădată.;)

          • Lora zice:

            De mica, nu prea am facut multe nazbatii. Acum, insa… Dumnezeu cu mila…

            • A.Dama zice:

              Lora, s-a răzbunat copilăria adică?
              Ei bine, așteptăm să crești. 😛

            • Lora zice:

              Dar nu am crescut…? Nazbatiile de ce sunt mari…? Nu cresc direct proportional cu varsta…? (intrebari puse cu ifos senin si nevinovat 🙂 )
              A.Dama, tare as vrea sa stiu: oamenii maturi spiritual, mai fac ei „nazbatii”? Sau numai noi cei mai necrescuti calcam in strachini?

            • A.Dama zice:

              Ei, da, Lora, sigur că și cei maturi spirituali fac năzbâtii. N-ai urmărit câte s-au adus numai pe bloguri în atenția publicului? Însă ar trebui să împrumutăm ochelarii Tatălui de vreo 70 de ori câte 7 pe zi, înainte de a hotărî dacă o năzbâtie e fatală au ba.
              Da, ai crescut. Năzbâtiile au rămas mici.

            • Livius zice:

              A. Dama! cum e corect? ” maturi spiritual, sau maturi spirituali”. M-am inscris la cursul de Limba, chiar fara a-ti cere permisiunea si vad ca Tu scrii intr-un fel, iar Lora intr-altul.

            • A.Dama zice:

              Livius, întrebarea ta e la mișto, nu?
              Nu-s sigură, dar e posibil să fi scos acel i din comentariul Lorei, fiindcă eu mai corectez comentariile… Așa se face că, pe blogul meu, unii comentatori scriu mai corect decât pe alte bloguri. 😀
              Și să-l fi pus la mine apoi… Act ratat.
              Corect e fără i, dar asta știai… 🙂

            • Livius zice:

              Ai dreptate. L-am scris doar asa, ca m-a amuzat diferenta. Sper ca nu te-am suparat, iar daca da, atunci iarta-ma, si vom merge cu viata inainte. Oricum, imi place sa citesc blogul tau, iar daca nu te superi, am sa mai comentez cateodata.
              Sa ai o zi minunata!

            • A.Dama zice:

              Livius, nu ai de ce să-ți ceri iertare! Era o greșeală, iar tu ai atras atenția asupra ei. În fond, m-a amuzat să constat că pusesem un i în plus, la câtă critică le fac altora pentru iii-uri. 🙂 Și ție, zi cu har și spor în toate!

        • Lora zice:

          Am descoperit comentariul meu in original:
          „Dar nu am crescut…? Nazbatiile de ce sunt mari…? Nu cresc direct proportional cu varsta…? (intrebari puse cu ifos senin si nevinovat )
          A.Dama, tare as vrea sa stiu: oamenii maturi spiritual, mai fac ei “nazbatii”? Sau numai noi cei mai necrescuti calcam in strachini?”
          E onoarea mea in joc :))) Aici, incercam sa dam de capat ortografiei limbii grecesti dar asta nu inseamna ca lasam cu totul balta limba romana.

          • A.Dama zice:

            Lora, eu te cred pe cuvânt! Oricum, nu mai am „originalul”. La câți de i pun sau șterg, pot să scap și eu câte unul în plus sau în minus.
            Dacă mi se atrage atenția, corectez.
            Dar onoarea ta nu stă într-un i scris sau nescris.
            Tu, în general, scrii corect. 🙂

            • Lora zice:

              Imi dau toata straduinta sa nu uit limba romana asa cum am invatat-o in toti anii dinaintea plecarii mele din tara. Desigur ca neatentia si uitarea isi mai dau importanta. Dar cel putin in ce priveste chichita „i”-urilor romanesti nu m-am prins, inca, in „flagrant delict”. Drept sa-ti spun A.Dama, ortografia limbii romanesti e o jucarie in comparatie cu cea a lb. grecesti. Mi-ar fi placut sa ma poti corecta la greaca 🙂 E o limba imposibila!

  16. theoda zice:

    …ce frumos sunt povestite nazdravaniile noastre… copii fiind, nu realizam pericolele la care eram expusi… si daca nu erau rugaciunile mamei noapte de noapte, cine stie ce sfarsit ar fi avut?… pe cand erau filmele cu sora 13 la cinema ”patria” si reuseam sa vindem ceva borcane sau sticle din propria camara… ajungeam sa le vedem pe toate… asa ca saritul de pe terasa mi-l amintesc foarte bine… acuma cand trec pe acolo si vad inaltimea, imi dau seama ce curaj copilaresc era in mintea mea…

    • A.Dama zice:

      theoda,
      m-ai surprins! și-ai mai spus pe-aici unele de(spre) care nu cred c-am zis: cum făceam rost de bănuți pentru filmele de la „patria”. deh!
      bine că suntem teferi! și terasa a rămas și ea la locul ei…

  17. Alex zice:

    Emoţionantă întâmplare! Şi atât de frumos povestită… Ce-am fi, fiecare dintre noi, fără mamele noastre salvatoare şi rugătoare?
    Numai bine, dragă A.Dama!

  18. Alexandru zice:

    Sărut mâna, A.Dama! Aşa este! Şi-I mulţumesc Domnului.

  19. Pingback: Roaba cu amintiri | lumea adam(a)ică

  20. Pingback: Patimile Crăciunului (5) | lumea adam(a)ică

  21. Pingback: Cinci | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.