Nu am ce să vă spun mai mult decât aţi auzit la ştiri, la radio, mai mult decât aţi citit în ziare, pe internet. Cosmin Contra a ales să joace în meciul Getafe – AEK Atena, chiar dacă a aflat cu ceva timp înaintea meciului că tatăl său s-a stins din viaţă. A făcut un meci excelent, a marcat, a fost aclamat de întreg stadionul, spectatorii şi-au manifestat solidaritatea cu el. A dedicat victoria părintelui care nu mai era… şi totuşi… era!
Mi-a plăcut Contra pentru lecţia de dedicare pe care ne-a dat-o!
Mi-a amintit de clasicul conflict dintre datorie şi iubire, chiar dacă aici nuanţele diferă. Oricine ar fi înţeles că a participa alături de cei dragi la durerea provocată de moartea părintelui este un motiv suficient pentru a sări peste o îndatorire contractuală.
Mă cheamă iubirea, nu mă lasă datoria. Cineva spunea cândva: „Sunt sfâşiat de dilemă, ca un ceai turnat în două căni deodată”. Fotbalistul a ales: din iubire, îmi fac datoria.
Lecţia de dedicare. Gestul lui Cosmin Contra de a face un meci de excepţie şi de a-i dedica victoria tatălui său, secerat de cancer, mi-a amintit de un dialog celebru:
– Doamne, lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.
– Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te să vesteşti Împărăţia lui Dumnezeu.
Desigur, şi aici, nuanţele sunt diferite. Cosmin Contra şi-a îngropat tatăl, cum se cuvine. Însă, alegerea lui de a juca meciul în loc să dea fuga acasă cu primul avion, ne provoacă. Oare cum ar arăta creştinismul dacă toţi urmaşii lui Hristos ar alege să câştige încă un meci pentru Împărăţie înainte de a-şi îngropa morţii?
lumea adam(a)ică 
Mi-a plăcut şi mie Contra. Dar întotdeauna. 🙂
Emoţionant ce a făcut el. Mi-a amintit de Andrei Pavel – alt sportiv pe care îl admir – căruia i se născuse fiica în timp ce el era în turneu în altă ţară. Regret că nu mai pot găsi informaţia exactă (timpul mai ciunteşte din amintiri)… Locuinţa cred că era în Germania, iar turneul în Franţa şi a „dat fuga” cu maşina – el la volan, ore bune de condus – să-şi vadă fiica şi înapoi să prindă meciul.
Asta s-ar încadra, poate, la… din iubire, îmi fac datoriile. Dar şi… iubirile mele îmi sunt datorii. 🙂
Presa de atunci a scris mult despre eveniment, fiind impresionaţi.
Interesantă perspectiva ta.
Camix, mi-a plăcut paralela cu Andrei Pavel şi întâmplarea lui!
Dar mă gândesc la ce ai spus: că iubirile-mi sunt datorii… Hm. Dacă ne-a iubit, avea datoria să Se sacrifice?
să SE? nu să Se. doar să se.
Dumnezeu nu are datorii faţă de noi. Doar noi, oamenii, avem. 🙂
Am înţeles, Camix!
Citind începutul comentariului… cu să se… mi-am amintit de „salam săsesc”. 😀
😆
Tare…
Da El s-a sacrificat… fiind fiu al Tatalui, cand s-a facut tacere, EL a vorbit: Ma duc sa fac voia TA. Era datoria Lui, fiindca a fost singurul cara putea sa lege lumea de sus cu lumea de jos… singurul prin care Il puteam vedea pe Dumnezeu… El „a dat o fuga” pana jos, ne-a vazut, ne-a sarutat …ne-a lasat urma SA si …a plecat la datoria LUI sa mijloceasca, sa slujeasca pentru noi… inaintea lui Dumnezeu… (asa cred eu).
A.Dama,
cred că merită să sacrifici pentru ceva ce este viu. Dacă Contra şi-a iubit tatăl pe când acesta trăia, este suficient. După ce a murit, nu mai poate face nimic pentru el, decât să-i păstreze o bună aducere aminte. Astfel, mi se pare că participarea la ceva „viu” (un meci) şi EXCELAREA ÎN PARTICIPARE a fost o bună reprezentare a aducerii aminte.
Lorelei,
A ales din iubire să… dea o fugă pe pământ. Dacă era datorie, Tata Îl trimitea să-Şi facă datoria. Aici a fost o alegere! 🙂
Ted, mi-a plăcut ideea de joc întru aducere aminte. Deşi nu m-am gândit la asta, se potriveşte bine!
Frumos articol, dar, ce crezi ca a iubit Contra?
„din iubire, îmi fac datoria”
Din iubire fata de fotbal?, fata de contractul semnat?, fata de spectatori?, de fani? fata de tatal sau?
Când am scris, m-am gândit la iubirea de tată, că i-a dedicat meciul. Datoria contractuală exista… Acum, după întrebările tale, mă gândesc şi la iubirea de fotbal. 🙂 Bine de cine face o meserie pe care o iubeşte! 😛