Mă gândeam la un experiment poetic. Când am fost la întrunirea organizată cu ocazia oferirii premiilor Thymos, unul dintre bloggeri mi-a spus că faţă de poezie se simte cu totul străin, că nu este un tip de discurs pe care să-l poată asimila.
Ei bine, pentru a înţelege poezia, e nevoie de ceva mai multă erudiţie decât pentru a spune amin 😉 . Dacă nu sunt suficiente orele de literatură din şcoală, dacă nu există înclinaţii naturale către acest tip de discurs, atunci se pot găsi persoane binevoitoare care să spună ceva mai pe înţelesul tuturor din propria lor experienţă.
Am ales un poem pe care l-am suprapus peste o imagine.
1) Într-o primă fază, pentru ca experimentul să funcţioneze, ar trebui să vedem ce se înţelege din poem la simpla lectură.
2) După aceea, ar fi interesant de văzut dacă poemul spune ceva independent de momentul empiric căruia îi este asociat.
3) Iar, într-o ultimă etapă, să vedem în ce măsură segmentul evenimenţial, personal, căruia i se datorează poemul, este relevant pentru înţelegerea lui.
Să vedem!
*
Clic pe imagine pentru a citi poemul!
*
Notă: Tabloul îi aparţine lui Salvador Dali şi se află într-o colecţie particulară.
❗
lumea adam(a)ică 
Pe mine ma depaseste poemul cu pricina.
Da, Pety, înţeleg. La sfârşitul experimentului, sunt convinsă că va fi altfel. Totuşi, este măcar ceva din poem care să-ţi spună ceva? Vreun cuvânt, vreun vers… Fără să faci acum un efort de sinteză. Aşa, pe părţi! Pătrăţele. 😉
1. la primă lectură (asta între două reprize de şcoală 😛 ): Există un dor de oameni dragi, pe care ceva (un punct unificator) îi aduce laolaltă – măcar virtual – de eul poetic. Visul dalian, picturile. Acesta pare a fi punctul unificator, care poate străbate distanţa irecuperabilă altfel. O face mai suportabilă.
Ceea ce se doreşte e a vedea momentul în care se vor putea privi faţă în faţă, să vină ziua marii fericiri depline (muntele).
2. Poemul spune şi fără imagine. Cu sensul desprins din lectură vin şi adaug tabloului. Ceea ce se creează ar fi mai mult o stare decât un sens mai aprofundat. Asta în cazul meu.
3. Da, contează evenimentul din care se trage scrierea. Contează în sensul că aduce lumină mai completă asupra înţelesului.
Însă o scriere trebuie să poată transmite şi fără acest background. Adică cel puţin liniile mari ale poemului (în acest caz) trebuie să poată fi desprinse. Altfel, riscă să rămână acoperită de vreme sau restrânsă pentru uz intern şi ar fi păcat.
Evenimentul sursă aduce claritate mai multă, zic eu. Sau aşa ar trebui. Însă fără a şti evenimentul, ar trebui să poată exista o pistă, fie ea cât de vagă, pe care să o putem vizualiza.
Camix, să încep cu punctul 2 din comentariul tău. Sigur că poemul spune ceva şi fără tablou. Am suprapus textul peste tabloul lui Dali pentru a-i ajuta pe cei care vor să facă experimentul. Primul vers conţine sintagma „vis dalian” şi această legătură cu imaginea poate fi de folos în descifrarea sensului poemului.
La punctul 1, iar e interesant ce spui. Lăsăm aici poarta deschisă.
La punctul 3, mă bucur să citesc constatările tale. 🙂 Acestea vor reveni în discuţie, cu siguranţă.
Cu mulţumiri,
A.Dama
La punctul 2, … ştiu. Eu am zis în ce fel m-a influenţat pe mine. Ca stare, ca intensificare a stării. Fiind şi eu un „cobai” în acet experiment, spus la tine ce simţit. 😛
„Spus la mine ce simţit” – oare de ce îmi sună ardeleneşte? 😀 😀
Mă bucur că intensificat simţămintele 😛 . Cu cât se înmulţesc emoţiile, viaţa are mai multă savoare. Dacă poezia ajută, good for it.
Poate te-aş mai provoca să spui despre final, aşa, la o primă lectură.
Aaa, bucurat la mine că observat la tine această lucru. 😛
Păi, ce să zic. Îmi evocă marea Schimbare la Faţă, of course (nu a României, ci a celor 3) cu sentimentul revelaţiei.
Şi, ca stare, o puternică notă de speranţă, de optimism, de încredere că se va întâmpla.
prodalb
când floarea-l închide pe greier în ea
dalie de-i ori agavă lungire
prietenul singur în iubire venea
şi se rătăcea în iubire
poţi să-ţi arunci aripi câte cuprind
păsări negre şi roşii şi rare
într-o aceeaşi schimbare la faţă se prind
zborurile din fiecare
abia la final răscolirea veni
şi de azi şi de ieri şi de viaţă
şi ce bine-nţeles e minunea de-aci:
muntele din schimbarea la faţă.
Da, Camix, e importantă legătura cu schimbarea la faţă! Sper că nu ai chiar senzaţia că ai fi „cobai”. 😉
Mi-ar plăcea să înţeleagă şi alţii că aici nu e o tragedie să fii pe lângă în ceea ce înţelegi din poem, adică nu e neapărat o chestiune de ignoranţă. Lucrurile sunt mult mai nuanţate.
Aştept să văd cum ne descurcăm în a doua fază. Aş fi vrut mai multe lecturi simple, la prima mână… Poate când mai prinde lumea curaj.
Ionatan, tu eşti incorigibil! Tu ai înţeles atât de bine visul dalian şi dalbul că le-ai tradus direct în formă poetică. Nici nu mai ştiu ce să zic! 🙂 Hm. Noi ne propuneam să dezbatem, acum mai avem un poem nou-nouţ bun de dezbătut! 😛
Cu mulţumiri (d)albe,
A.Dama
A, cobai, vorba vine… Mă alintam şi eu. 😛
Mai este şi a doua fază? 😕 Dar a treia?
Cu alintatul ăsta, mi-ai amintit de francezii care se alintă „mon petit rat” – şobolănelul meu! 😀
Da, ar trebui să fie în 3 faze, nu? Ne plac tri-logiile, tri-partiţiile, tri-nitatea! 🙂
Sa incerc sa spun altfel: sunt momente cand sentimentele devin vesnicie. Atunci ele se „schimba la fatza”. Intreaga traire ia alt chip. Devine muntele care le gazduieste si care se transcende in ele…
Este o lectură pertinentă. Da, am să adun aceste „dezlegări”, fiindcă sunt importante!
Mulţumesc,
A.Dama
Pingback: requiem de mai | lumea adam(a)ică