uscată retina intrării
în cald de calm de cale
nebătătorită
inimii stâncoase nu-i pot cuceri
piscurile
numai golurile ei mă înfăşoară
ca pe-un prunc scutecele
legănat în căuş de prăpastie
alăptat cu creastă de val
adormit cu fluierat de îngeri
rotunjimea surâsului se întrevede doar
unde aripi de zburătoare şi
înotătoare de peşti minunat pescuiţi
devin una
pescarul prăjeşte dimineaţa pe jar
aici mai aproape de totdeauna
te speli de întrebări pe buzele
întredeschise
pui două puncte iubirii
şi te-ntinzi de-a lungul mirării
că exist şi că eşti
că ne este
mereu întreita poveste
sub pleoapa minunii
coloană de pajişti celeste
întoarsă şi deasă
fără lacrimă nu se-albeşte
ochiul primirii acasă
lumea adam(a)ică 
am vazut un oras
care si-a luat hainele din dulap
si-a cules pana si strazile
nici copacii nu i-a uitat
si-a ales un alt continent
pe care salasluind
sa traiasca
o scurta lumina de far inapoi
pe fereastra
in timpul somnului meu scurt
si aerul a fost gol
pe celalalt continent
nu vor fi si acolo uragane
intr-o dimineata?
Într-un fel, e normal să răspunzi cu poezie la poezie! Dar, pe mine m-ai surprins! 🙂
M-a surprins concreteţea din versurile tale, gândindu-mă la abstracţiunile din poema mea. Deşi abstracţiunile acelea sunt concrete, doar să fie cine să vadă, cine să audă…
Mă întorc acum spre poemul tău. Această dez-locuire e tensionantă. Auzi tu, să se mute oraşul cu tot pe alt continent. Ştii că sunt în State oraşe-staţiuni, unde sunt imitaţii ale unor celebre toposuri europene… monumente redate la scară mai mică… Un fel de dez-locuire, dar câtă nepotrivire, de asemenea?
Îmi place farul îndreptat înapoi. Doamne, e de-a dreptul adevărat farul tău!
Iar uraganele de pe celălalt continent – acelea sunt la fel de adevărate. Unde mă voi duce? Unde mă voi ascunde?
Ma onoreaza reactia ta. Da… imi place si mie farul; doar ca a fost in timpul somnului; macar de ma trezea.
Da, am si eu pe undeva un breloc cu turnul Eiffel. Si un beefeater de vreo 5 cm; l-am dus la o clasa de-a 9-a sa-l admire „pe viu”. 🙂 Sa ne facem brelocuri ale oraselor, ce zici? 🙄
Ar merge si o melodie. Numa’ bine. Valabila pentru toti:
(e intr-o varianta innoita, suna traznet dupa mine.)
Nu ma poci abtine sa nu dau si varianta „clasica”.
Camix, sunt interesante cele două variante. Eu… o prefer pe cea clasica. E mai… fără efecte.
Deci, tu zici că ai scris de far în timpul somnului? Doamne, nu-mi vine să cred! Înseamnă că e sublim. Înseamnă că farul acela vine din afara timpului şi spaţiului.
Cum ziceam eu în poem… pescarul prăjeşte dimineaţa pe jar… şi dacă o prăjeşte, se face „totdeauna”.
Deci… eu nu am scris de far in timpul somnului.
Dupa somn, mi-am spus ca sigur farul si-o fi aruncat o lumina indarat, pe care oi fi ratat-o eu, pentru ca dormeam. Era mai mult o dorinta ca farul sa fi aruncat lumina atunci si sa o fi ratat eu, decat sa nu fi aruncat nimic. 🙂
Uite că, încetul cu încetul („cum se fabrică oţetul” – nu ştiu dacă ştii jocul, Camix), deci aşa, pe îndelete, pricep şi eu mai bine poezia ta.
Farul a luminat spre trecut, în timp ce tu dormeai, şi n-a reuşit să te trezească. Şi când te-ai trezit, oraşul nu mai era… Hm. Nasoală senzaţie. Şi nici măcar întrebarea din final nu o rezolvă. Că doar cine-şi doreşte uragane? Pentru el ori pentru oricine altcineva…
Brelocuri ale oraşelor… Măcar o fotografie cu strada pe care stăteai / stăteam / stătea… măcar atât de aveam! 😦
Nu stiu cum se fabrica oţetul, A.Dama, dar se pare ca am pierdut ceva interesant.
Da… macar o fotografie… un autograf…
Nici eu nu ştiu dacă mai ţin bine minte jocul. Unul dintre copii stătea cu spatele la perete. Ceilalţi copii, la o distanţă mai mare de cel de la perete trebuiau să pornească deodată, spre cel din faţă, dar nu aveau voie să se mişte decât până zicea acesta: „Încetul cu încetul cum se fabrică oţetul”. Când termina, nu mai aveai voie să te mişti, trebuia să rămâi exact în poziţia în care te-a surprins. Câştiga „dreptul” de a rămâne la perete cel care ajungea primul. :p
Câte jocuri stupide!
Iar cu fotografia? Poate, aşa, furată. Cât despre autograf? I wish I had one.