Cuiva cu dor de Cale


cale.jpg uscată retina intrării
în cald de calm de cale
nebătătorită
inimii stâncoase nu-i pot cuceri
piscurile
numai golurile ei mă înfăşoară
ca pe-un prunc scutecele
legănat în căuş de prăpastie
alăptat cu creastă de val
adormit cu fluierat de îngeri

rotunjimea surâsului se întrevede doar
unde aripi de zburătoare şi
înotătoare de peşti minunat pescuiţi
devin una
pescarul prăjeşte dimineaţa pe jar
aici mai aproape de totdeauna
te speli de întrebări pe buzele
întredeschise
pui două puncte iubirii
şi te-ntinzi de-a lungul mirării
că exist şi că eşti
că ne este
mereu întreita poveste
sub pleoapa minunii
coloană de pajişti celeste
întoarsă şi deasă

fără lacrimă nu se-albeşte
ochiul primirii acasă

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De îngânat. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Cuiva cu dor de Cale

  1. Camix zice:

    am vazut un oras
    care si-a luat hainele din dulap
    si-a cules pana si strazile
    nici copacii nu i-a uitat

    si-a ales un alt continent
    pe care salasluind
    sa traiasca

    o scurta lumina de far inapoi
    pe fereastra
    in timpul somnului meu scurt
    si aerul a fost gol

    pe celalalt continent
    nu vor fi si acolo uragane
    intr-o dimineata?

  2. A.Dama zice:

    Într-un fel, e normal să răspunzi cu poezie la poezie! Dar, pe mine m-ai surprins! 🙂

    M-a surprins concreteţea din versurile tale, gândindu-mă la abstracţiunile din poema mea. Deşi abstracţiunile acelea sunt concrete, doar să fie cine să vadă, cine să audă…

    Mă întorc acum spre poemul tău. Această dez-locuire e tensionantă. Auzi tu, să se mute oraşul cu tot pe alt continent. Ştii că sunt în State oraşe-staţiuni, unde sunt imitaţii ale unor celebre toposuri europene… monumente redate la scară mai mică… Un fel de dez-locuire, dar câtă nepotrivire, de asemenea?

    Îmi place farul îndreptat înapoi. Doamne, e de-a dreptul adevărat farul tău!

    Iar uraganele de pe celălalt continent – acelea sunt la fel de adevărate. Unde mă voi duce? Unde mă voi ascunde?

  3. Camix zice:

    Ma onoreaza reactia ta. Da… imi place si mie farul; doar ca a fost in timpul somnului; macar de ma trezea.

    Da, am si eu pe undeva un breloc cu turnul Eiffel. Si un beefeater de vreo 5 cm; l-am dus la o clasa de-a 9-a sa-l admire „pe viu”. 🙂 Sa ne facem brelocuri ale oraselor, ce zici? 🙄

    Ar merge si o melodie. Numa’ bine. Valabila pentru toti:

    (e intr-o varianta innoita, suna traznet dupa mine.)

  4. Camix zice:

    Nu ma poci abtine sa nu dau si varianta „clasica”.

  5. A.Dama zice:

    Camix, sunt interesante cele două variante. Eu… o prefer pe cea clasica. E mai… fără efecte.

    Deci, tu zici că ai scris de far în timpul somnului? Doamne, nu-mi vine să cred! Înseamnă că e sublim. Înseamnă că farul acela vine din afara timpului şi spaţiului.

    Cum ziceam eu în poem… pescarul prăjeşte dimineaţa pe jar… şi dacă o prăjeşte, se face „totdeauna”.

  6. Camix zice:

    Deci… eu nu am scris de far in timpul somnului.
    Dupa somn, mi-am spus ca sigur farul si-o fi aruncat o lumina indarat, pe care oi fi ratat-o eu, pentru ca dormeam. Era mai mult o dorinta ca farul sa fi aruncat lumina atunci si sa o fi ratat eu, decat sa nu fi aruncat nimic. 🙂

  7. A.Dama zice:

    Uite că, încetul cu încetul („cum se fabrică oţetul” – nu ştiu dacă ştii jocul, Camix), deci aşa, pe îndelete, pricep şi eu mai bine poezia ta.

    Farul a luminat spre trecut, în timp ce tu dormeai, şi n-a reuşit să te trezească. Şi când te-ai trezit, oraşul nu mai era… Hm. Nasoală senzaţie. Şi nici măcar întrebarea din final nu o rezolvă. Că doar cine-şi doreşte uragane? Pentru el ori pentru oricine altcineva…

    Brelocuri ale oraşelor… Măcar o fotografie cu strada pe care stăteai / stăteam / stătea… măcar atât de aveam! 😦

  8. Camix zice:

    Nu stiu cum se fabrica oţetul, A.Dama, dar se pare ca am pierdut ceva interesant.

    Da… macar o fotografie… un autograf…

  9. A.Dama zice:

    Nici eu nu ştiu dacă mai ţin bine minte jocul. Unul dintre copii stătea cu spatele la perete. Ceilalţi copii, la o distanţă mai mare de cel de la perete trebuiau să pornească deodată, spre cel din faţă, dar nu aveau voie să se mişte decât până zicea acesta: „Încetul cu încetul cum se fabrică oţetul”. Când termina, nu mai aveai voie să te mişti, trebuia să rămâi exact în poziţia în care te-a surprins. Câştiga „dreptul” de a rămâne la perete cel care ajungea primul. :p

    Câte jocuri stupide!

    Iar cu fotografia? Poate, aşa, furată. Cât despre autograf? I wish I had one.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.