Când eram cocon…

Cine vorbeşte subdialectul maramureşean nu va avea probleme cu înţelegerea versetului 11 din 1 Corinteni 13:

Când eram cocon, ca coconul grăiiam, ca coconul gândiiam, ca coconul înţelegeam; iară deaca fuiu bărbat lăsaiu ceale coconeşti.

Nici noi nu avem (mari) probleme cu această traducere, pe care am luat-o din Noul Testament de la Bălgrad, tipărit la 1648 de mitropolitul Simion Ştefan şi retipărit în 1988 din iniţiativa episcopului de Alba Iulia, Emilian. Nu avem (mari) probleme nici cu textul introductiv redactat de episcopul Emilian, unde primul căruia i se cuvin mulţumiri este „înţeleptul nostru conducător, primul bărbat al ţării… Excelenţa Sa Domnul Nicolae Ceauşescu” (p. 27). Nu am avut răbdare să scriem toate calităţile, de aceea am pus puncte de suspensie. Dar celor interesaţi le furnizăm textul integral. Pe atunci nu erau şanse să se publice fără astfel de mulţumiri.

Avem (mici) probleme cu aceste repetiţii cacofonice: „ca coconul”. Se întâmplă şi azi, pe ici pe colo, câte-un titlu de articol prin blogosferă, ca pe site-ul „Teologie pentru azi”: Părintele Ieromonah Rafail Noica conferenţiind la Alba Iulia. O topică precum: Conferinţa de la Alba Iulia a Părintelui... ar fi rezolvat problema, însă e doar o chestiune de formă. Conţinutul contează!

De fapt, ce ne interesa era să gustăm savoarea acestor versiuni, a acestor traduceri care au străbătut secolele. Să (de)gustăm împreună! Iată traducerea sinodală a aceluiaşi verset:

Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

Sigur că e o topică mult mai indicată: punerea articolului nehotărât un între elementul de comparaţie ca şi substantivul copil.

În subdialectul maramureşean, cocon înseamnă copil, prunc. Se înţelege că femininul este cocoană, variabil cucoană (copilă). Cocon este şi un termen de politeţe folosit pentru domn, tânăr de neam, prinţ.

Am mai găsit nişte derivate, care îşi au farmecul lor: coconaş (domnişor); coconesc (înv. infantil; domnesc); coconos (exigent, deprins cu luxul); a cocon(ăş)i (a trata cu multă consideraţie, a cinsti; a se umfla în pene); coconie (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet (aristocraţie); coconiţă (domnişoară); cocoşneaţă (femeie înfumurată), formă umoristică.

Coconul este şi învelişul de fire cu care se înăşoară crisalida unor insecte – gogoaşa viermelui de mătase, de exemplu.

Interesant cum se potrivesc coconul-gogoaşă cu coconul-copil. Doar că vine vremea lepădării de „ceale coconeşti”, a ieşirii din gogoaşă… Se potriveşte şi cu apropierea Crăciunului.

Şi, pentru a încheia, vom rescrie un alt îndemn: Fiţi coconi la răutate, nu la minte!