Din miracolele copilăriei mele (3) – Fiul pierdut şi cina de taină

De la joacă la sperietură
Joaca nu mai contenea. Se înserase şi strigarea la cină fusese deja făcută. Însă jocul de-a v-aţi ascunselea atunci e mai interesant, când aproape nu mai vezi în jur şi sperieturile se ţin lanţ. Cel mai bine e să nu te nimereşti a fi căutătorul celorlalţi. Însă, dacă nu se trişează, fiecare dintre jucători ajunge acolo. Da’ pe vecini ce i-am mai speriat! Nu o dată. E greu să ai prin preajmă atâţia copii, energici şi puşi pe şotii!

Într-un târziu, încă zâmbind după ultimele tupiri şi sperieturi, ajungem în casă, primim mustrarea de rigoare de la tata, ne aşezăm la masă. Beni nu era nicăieri. Mami ne întreabă pe noi, cei mai mărişori, unde e copilul, dar după atâta alergătură cu cei de-o seamă, de unde să ştim? Tata porneşte către locurile mai îndepărtate unde s-ar fi putut pierde Beni, iar noi alcătuim trei echipe de căutare, câte un băiat şi o fată şi pornim în direcţii diferite pentru a da de urma frăţiorului rătăcit. După o vreme, ne întoarcem acasă fără sorţi de izbândă. Ne pierise cheful de joacă, de mâncare… fiecare zâmbet fusese şters şi înlocuit de îngrijorare şi autoînvinovăţiri. De ce n-am fost mai atenţi? Tata ajunge şi el într-un târziu. Toată speranţa o aveam în el. Dar și tata e singur… Beni nicăieri.

De la sperietură la criză
Criza se adâncise de-acum. După căutările lipsite de succes, au început telefoanele în toate părţile, la vecini, la cunoscuţii de prin apropiere. Într-un târziu, la spitale: Spitalul judeţean, unde era secţia de urgenţă, Spitalul de copii. Nimic, nimic. Beni intrase în pământ. Ne-am gândit că adormise pe undeva, deja se făcuse zece jumătate seara. Am mai dat o raită prin preajmă, căutând de astă dată vreun trupuşor de copil adormit prin iarbă. Nimic, nimic!

În cele din urmă, mami sună la miliţie şi spune că şi-a pierdut copilul de trei anişori, întrebând cu disperare dacă nu a anunţat cineva miliţia că s-a găsit un copil. Miliţianul vorbeşte cu superioritate şi în silă, cum se cuvine în astfel de situaţii şi o cheamă pe mami la secţie de urgenţă. Crezând că Beni se află acolo, părinţii pornesc cu nerăbdare, deşi mami abia se deplasa cu piciorul ei bolnav. Avea ulcerul acela varicos, rană deschisă…

De la criză la imprecaţii
Atât a aşteptat miliţianul: să o vadă pe mami în faţa ochilor, că a început apoi cu admonestările, ţipetele descreierate şi cu înjurăturile:
– Nu vă este ruşine, doamnă? Nu ştiţi avea grijă de un copil? După ce l-aţi făcut dacă nu aveţi grijă de el? Lua-v-ar dracu că n-am niciodată linişte când sunt de noapte!
Tata s-a abţinut să zică ceva. Încă nu li se spusese nimic despre Beni… dacă miliţienii aveau cunoştinţă de vreun copil găsit sau nu. Mami a tăcut, aşteptând răbdătoare să se termine tirada interpelărilor şi a imprecaţiilor. Mai erau încă doi miliţieni în încăpere, pe lângă cel care vorbea. Apoi, după ce s-a făcut tăcere, a început pe un ton liniştit:
– Tovarăşe miliţian, mai am cinsprezece copii acasă, pe lângă acesta care s-a pierdut. Copiii au fost afară, la joacă, iar cei mai mari l-au scăpat de sub ochi pe acesta mai mic. Acum, spuneţi-mi, vă rog, dacă ştiţi ceva de copil! Puteţi să ţipaţi în continuare, să mă înjuraţi, dar spuneţi-mi, VĂ ROG, aţi fost anunţaţi că s-a găsit un copil? E aici la dumneavoastră?

În încăpere, s-a aşternut o tăcere grea.

De la imprecaţii la uimire
Miliţienii se uitau unul la celălalt, apoi la tata şi la mami, neştiind ce să mai zică.
Miliţianul care ţipase luă din nou cuvântul:
– Doamnă, copilul a fost găsit de o femeie şi adus aici la secţie. N-am avut nicio informaţie despre el, aşa că l-am dus la Leagănul de copii de pe strada… Vom suna acolo şi puteţi merge să-l luaţi. Dar, spuneţi-ne, chiar aveţi şaisprezece copii? Ce le daţi să mănânce, doamnă? Nu se găseşte nimic în magazine. Ce faceţi cu atâţia copii pe cap, cu ce îi ţineţi? Nevastă-mea îmi zice în fiecare zi că nu ştie ce să gătească. Nu găseşti nimic, decât cu intervenţii. Cum puteţi să ţineţi o familie aşa de mare?
Uimirea lui se putea citi şi pe feţele celorlalţi doi miliţieni. Din acuzatori, deveniseră ascultători. Aşteptau cu nerăbdare răspunsul mamei.
Deşi mami abia aştepta să-şi ţină din nou copilul în braţe, le-a răspuns miliţienilor că se descurcă să gătească orice, că atunci când nu poate cumpăra cele necesare, că nu le găseşte în magazine, Dumnezeu este Cel care poartă de grijă familiei ei, să nu ducă lipsă de nimic. Şi le-a relatat întâmplarea cu cina aceea… pe care-am ţinut-o minte tot restul vieţii.

Intermezzo – o (altfel de) cină de taină
Ce se întâmplase? Pâinea se dădea cu raţia. Fiecare dintre cei care stăteau la coadă avea dreptul să cumpere doar două pâinişoare. Ce faci cu ele la o armată de copii? Stăteam de obicei la coadă câte trei, patru, să cumpărăm pâinea care să ne ajungă tuturor. Dar se termina de multe ori înainte să ajungă toţi să cumpere.
În ziua aceea, trecuse deja toată pâinea care fusese cumpărată, iar la cină nu era mare lucru pe masă. Dacă am fi avut pâine, magiunul ar fi fost o soluţie… Cu laptele, iar era o problemă, fiindcă laptele era doar pentru cei micuţi, care beau cu biberonul. Laptele se dădea cu porţia, ca pâinea. Nu ştiu exact ce era pe masă în seara aceea… Poate doar mămăligă, dar sigur nu era ceva ce să ne ispitească pe noi, copiii. Când tati ne-a zis să mulţumim pentru mâncare, nouă ni s-a părut ironic. Nu era chiar mâncare… Dar, n-am crâcnit niciunul. Ne-am aplecat frunţile pentru a rosti rugăciunea de mulţumire.
În timp ce ne rugam, a sunat soneria. La uşă, era o tanti venită de la ţară. Ne-a spus că a vrut de mult timp să ajungă în familia noastră, pentru că auzise despre o familie mare, în oraş, şi abia aştepta o ocazie ca să vină să ne aducă de la ţară câte ceva. În acea seară, un consătean de-al ei se pornise către oraş cu o maşină, aşa că l-a rugat să o aducă şi a reuşit să-şi pună planul în aplicare. Chiar dacă vi s-ar părea imposibil, incredibil, unele rugăciuni primesc răspuns chiar înainte de a fi încheiate. În timpul fizic, real, mă refer.
Deşi e greu de spus în cuvinte ce-am simţit noi, copiii, când am văzut laptele, smântâna, brânza de vaci şi brânza telemea, cârnaţii, puiul, ouăle pe care le adusese femeia în sacoşă, a fost un alt gând care ne-a străfulgerat pe toţi, fără excepţie:
„Doamne-Ţi mulţumim!”
Noi nu văzusem pe masă darurile pentru care să mulţumim din toată inima, atunci când tati ne ceruse să mulţumim, însă mai devreme decât am fi putut termina noi gândul inimii, Dumnezeu a ştiut că noi vom avea nevoie în acea seară de o intervenţie a Lui, de aceea nu i-a dat linişte femeii când a aflat că poate veni în oraş, de aceea a programat lucrurile în aşa fel încât ea să ajungă exact când noi ne aşezasem la masă… A fost o cină cu aromă de miracol, greu de spus în cuvinte. A fost ca-n poveşti!

De la înjurături la inimi mulţumitoare
Mami încheiase de povestit întâmplarea cu cina miraculoasă. Miliţienii stăteau cu gurile căscate. Femeia aceasta nu era una dintre cele cu care mai avuseseră de-a face, care îşi pierduseră copiii pentru că erau dezinteresate. Femeia aceasta inspira respect. Femeia aceasta tocmai le dăduse o lecţie: că atunci când circumstanţele sunt vizibil potrivnice, neprielnice, credinţa poate face minuni.
– Ne scuzaţi, doamnă, ne scuzaţi! Şi vă mulţumim!… Mergeţi liniştită să vă luaţi copilul!

De la criză la pătratul perfect
Beni era purtat pe aripile somnului în pătuţul de la Casa de copii: îmbăiat, îmbrăcat în pijamale identice cu ale celorlalţi…
Tata l-a trezit, l-a îmbrăcat în hainele lui şi l-au adus acasă, unde noi aşteptam, cu feţele înroşite de plâns şi de sperietură, deznodământul.
N-am ştiut care să sărim mai repede să-l luăm în braţe să-l pupăm, să-l strângem la piept. Beni era din nou în pătratul perfect!…