Scripcarii şi feţele lui Ianus

Cineva mi-a relatat recent o anecdotă cu Mircea Eliade care s-a întâlnit cu un prieten, tot scriitor. Eliade era stresat. Prietenul îl întreabă ce se întâmplă, iar Eliade îi spune că are două personaje care trebuie să se întâlnească la o anumită oră acolo. Nedumerit, prietenul îl întreabă: „Şi care-i problema?” Iar Eliade îi răspunde: „Da, dar nu vor să se întâlnească”.

Aşa cu tripticul meu de mai jos. Veţi decide voi dacă s-au întâlnit feţele lui Ianus la poartă…

Publicul aplauda frenetic. Concertul se terminase. Violonistul se retrase în ovaţii zgomotoase. Între sunetul viorii şi aplauzele stridente, nicio fracţiune de tăcere.

Acum, sala era în delir. Pianistul stătea în aşteptare. Ceilalţi membri ai orchestrei arborau un zâmbet de complezenţă. Dirijorul aplauda împreună cu spectatorii din sală. Violonistul ieşise pe uşa din spatele scenei, iar publicul îl chema înapoi, într-o stare de extaz care emana din violenţa palmelor lovite unele de altele.

(Tot aşa, Dumnezeu stă pe scenă şi nu fuge nicăieri. Doar noi, spectatorii, ieşim din sală. Şi Dumnezeu ne aplaudă şi ne aşteaptă răbdător să revenim în cântecul Lui…)

Au urmat cinci reprize de aplauze. Scurte tăceri au fost lăsate între ele, în nădejdea că violonistul va reveni. După aceste cinci încercări, violonistul se întoarse în faţa publicului. Ca prin farmec, sala amuţi. Respiraţia îşi încetini ritmul. Membrii orchestrei şi spectatorii din sală erau una.

Violonistul îşi puse vioara sub bărbie şi mai scăpă din arcuş o gavotă de Bach. Nu mai era nici culoare, nici mulţime, nici tavan. Doar sunetul viorii şi o vibrare la unison.

Din spate, părea un înger. Vioara din partea stângă-i ţinea loc de aripă… De două aripi unite, înainte să se despartă în aer…

Iată cum pictează Matisse violonistul din spate.

În faţa ferestrei, nu în faţa sălii.

Tabloul – Le violoniste à la fenêtre – datează din 1918, iar criticii îl consideră, în fond, un autoportret, pentru că Matisse cânta la vioară. Se spune că înainte de a picta, cânta cel puţin o oră la vioară.

În acest tablou, e obligatoriu să urmărim verticalitatea perspectivei. Chiar dacă violonistul e aşezat pe un plan orizontal, chiar dacă există decorul de linii orizontale ale ferestrei şi balustradei, ceea ce contează cu adevărat este profilul vertical al muzicianului în faţa unui spaţiu deschis. Imaginea de dincolo de fereastră nu îngăduie o „situare”. Muzica înlesneşte deschiderea.

Începutul secolului XX e marcat de altfel de această obsesie a reprezentării muzicii – artă nondiscursivă şi nonreprezentativă. Pornind de la baza tabloului spre partea superioară, urmărind romburile şi alternanţa culorilor, se poate „prinde” un ritm muzical, culminând cu dezmărginirea de dincolo de fereastră. Pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit…

Chagall are mai multe tablouri cu violonişti: Violonistul verde, Violonistul albastru, Violonistul clovn, Violonistul aşezat ş.a.m.d. Scripcarii lui sunt în prim plan, masivi, deasupra acoperişurilor, deasupra oraşului, deasupra realităţii. Sunt între cer şi pământ.

Am ales Le violoniste bleu, care datează din 1947.

 

După cum se vede, el se află deasupra acoperişurilor şi e în relaţie strânsă cu lumina. De astă dată, cea selenară. Tabloul ar trebui privit dinspre colţul din stânga spre centru, cu posibilităţile de iradiere luminoasă pe care le propune. Chiar întâlnind obstacole în cale, focusul de lumină este dominator, un fel de „personaj” aproape la fel de important ca violonistul.

Prezenţa păsărilor nu trebuie nici ea trecută cu vederea, dar nici poziţia nefirească a viorii şi a mâinii care ţine arcuşul. De fapt, Chagall fusese dat ca antimodel de profesorii de vioară care-şi struneau învăţăceii într-ale artei scripcăreşti.

Atmosfera este sărbătorească. Privirea scripcarului este trează. Pentru cine are urechi de văzut şi ochi de auzit… (sic)

Dumnezeu nu fuge de pe scenă. El aşteaptă, răbdător, ca noi, spectatorii, să ne întoarcem în cântecul viorii Lui!