Scripcarii şi feţele lui Ianus


Cineva mi-a relatat recent o anecdotă cu Mircea Eliade care s-a întâlnit cu un prieten, tot scriitor. Eliade era stresat. Prietenul îl întreabă ce se întâmplă, iar Eliade îi spune că are două personaje care trebuie să se întâlnească la o anumită oră acolo. Nedumerit, prietenul îl întreabă: „Şi care-i problema?” Iar Eliade îi răspunde: „Da, dar nu vor să se întâlnească”.

Aşa cu tripticul meu de mai jos. Veţi decide voi dacă s-au întâlnit feţele lui Ianus la poartă…

Publicul aplauda frenetic. Concertul se terminase. Violonistul se retrase în ovaţii zgomotoase. Între sunetul viorii şi aplauzele stridente, nicio fracţiune de tăcere.

Acum, sala era în delir. Pianistul stătea în aşteptare. Ceilalţi membri ai orchestrei arborau un zâmbet de complezenţă. Dirijorul aplauda împreună cu spectatorii din sală. Violonistul ieşise pe uşa din spatele scenei, iar publicul îl chema înapoi, într-o stare de extaz care emana din violenţa palmelor lovite unele de altele.

(Tot aşa, Dumnezeu stă pe scenă şi nu fuge nicăieri. Doar noi, spectatorii, ieşim din sală. Şi Dumnezeu ne aplaudă şi ne aşteaptă răbdător să revenim în cântecul Lui…)

Au urmat cinci reprize de aplauze. Scurte tăceri au fost lăsate între ele, în nădejdea că violonistul va reveni. După aceste cinci încercări, violonistul se întoarse în faţa publicului. Ca prin farmec, sala amuţi. Respiraţia îşi încetini ritmul. Membrii orchestrei şi spectatorii din sală erau una.

Violonistul îşi puse vioara sub bărbie şi mai scăpă din arcuş o gavotă de Bach. Nu mai era nici culoare, nici mulţime, nici tavan. Doar sunetul viorii şi o vibrare la unison.

Din spate, părea un înger. Vioara din partea stângă-i ţinea loc de aripă… De două aripi unite, înainte să se despartă în aer…

Iată cum pictează Matisse violonistul din spate.

În faţa ferestrei, nu în faţa sălii.

Tabloul – Le violoniste à la fenêtre – datează din 1918, iar criticii îl consideră, în fond, un autoportret, pentru că Matisse cânta la vioară. Se spune că înainte de a picta, cânta cel puţin o oră la vioară.

În acest tablou, e obligatoriu să urmărim verticalitatea perspectivei. Chiar dacă violonistul e aşezat pe un plan orizontal, chiar dacă există decorul de linii orizontale ale ferestrei şi balustradei, ceea ce contează cu adevărat este profilul vertical al muzicianului în faţa unui spaţiu deschis. Imaginea de dincolo de fereastră nu îngăduie o „situare”. Muzica înlesneşte deschiderea.

Începutul secolului XX e marcat de altfel de această obsesie a reprezentării muzicii – artă nondiscursivă şi nonreprezentativă. Pornind de la baza tabloului spre partea superioară, urmărind romburile şi alternanţa culorilor, se poate „prinde” un ritm muzical, culminând cu dezmărginirea de dincolo de fereastră. Pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit…

Chagall are mai multe tablouri cu violonişti: Violonistul verde, Violonistul albastru, Violonistul clovn, Violonistul aşezat ş.a.m.d. Scripcarii lui sunt în prim plan, masivi, deasupra acoperişurilor, deasupra oraşului, deasupra realităţii. Sunt între cer şi pământ.

Am ales Le violoniste bleu, care datează din 1947.

 

După cum se vede, el se află deasupra acoperişurilor şi e în relaţie strânsă cu lumina. De astă dată, cea selenară. Tabloul ar trebui privit dinspre colţul din stânga spre centru, cu posibilităţile de iradiere luminoasă pe care le propune. Chiar întâlnind obstacole în cale, focusul de lumină este dominator, un fel de „personaj” aproape la fel de important ca violonistul.

Prezenţa păsărilor nu trebuie nici ea trecută cu vederea, dar nici poziţia nefirească a viorii şi a mâinii care ţine arcuşul. De fapt, Chagall fusese dat ca antimodel de profesorii de vioară care-şi struneau învăţăceii într-ale artei scripcăreşti.

Atmosfera este sărbătorească. Privirea scripcarului este trează. Pentru cine are urechi de văzut şi ochi de auzit… (sic)

Dumnezeu nu fuge de pe scenă. El aşteaptă, răbdător, ca noi, spectatorii, să ne întoarcem în cântecul viorii Lui!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în (De)gustare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Scripcarii şi feţele lui Ianus

  1. Camix zice:

    Am zâmbit, zâmbit… 🙂 sper să fi reţinut bine anecdota. Sper şi să găsesc într-o zi referinţa.

    Na, acum să vedem dacă personajele (că avem mai mult de două) noastre vor să se întâlnească. Cu cât mai multe, cu atât mai grea misiunea de persuasiune. :-))))))

  2. A.Dama zice:

    Camix, mulţumesc pentru anecdotă! Şi eu care credeam că ştiu atât de mult Eliade!… Să vedem care dintre noi ajunge mai repede la referinţă. 😛

    Încerc un sentiment de uimire în faţa propriului text. Scuze, Camix, nu sunt narcisiacă! Cred că textul ăsta se întoarce împotriva mea şi mă (pre)lucrează.

    Feţele lui Ianus sunt 2 şi nu se văd, pentru că sunt diametral opuse. Dar Ianus e aşezat în uşă, pe prag. Deci există un „loc de trecere”, un punct de convergenţă.

    Referitor la personajele sau „feţele” din textul meu, nu ştiu, vă las pe voi să le identificaţi. Câte sunt? Care e pragul? Se văd sau nu se văd feţele?

  3. Camix zice:

    Ah, Eliade, mon amour… 😳 :-))))))))

    Cu sentimentul de uimire, stiu cum sta treaba; mi se intampla sa scot perle si sa-mi dau seama de “gravitate” doar apoi; numa’ ma trezesc pufnind in ras. O fi si asta un mod involuntar de creativitate. Creativitatea involuntara… zici ca e ceva titlu…

    Deci ce-ti mai fac fetzele lui Ianus? 2 fetze si un prag? fetzele sunt tablourile? Dar ar fi opuse? Stau si ma intreb si eu asa… 🙂

  4. A.Dama zice:

    Creativitatea involuntară ar trebui să aibă legătură cu spontaneitatea, dear Camix. 😉

    Deci, feţele lui Ianus… Sunt două feţe, da? Una în spate, una în faţă. Şi Ianus e pe prag. Avem 2 violonişti. Unul din spate, unul din faţă. Şi unul care e pe scenă. Sau pe prag. Dar mai iese de pe scenă. Şi publicul îl bisează. Şi se repetă, se tot repetă aplauzele. Şi până la urmă revine… Violonistul de pe prag…

    Şi, cel mai important, Dumnezeu care rămâne pe scenă… şi scena e totul, inclusiv pragul… şi vede nu doar în spate şi în faţă, ca feţele lui Ianus… ci vede tot şi nu poate pleca de pe scenă. Doar că începe din când în când să ne aplaude… să ne-ntoarcem noi în cântecul Lui.

    Sigur, e şi o parte de înţeles aici. Dar, cel mai mult… e de… TRĂIT!

    Cam asta îmi trecu mie prin cap, dear Camix. Iar anecdota ta cu personajele care nu vor să se întâlnească a picat providenţial. Feţele lui Ianus nu se văd una pe cealaltă…

    Deci, mulţumiri!

  5. PELERINUL zice:

    Iata ca ne-am reintalnit !

  6. A.Dama zice:

    S-au (re)întâlnit peregrinul cu pelerinul?

  7. Camix zice:

    Am găsit referinţa!!! 😀 Nu credeaţi că mai revin, aşa-i? Căutând nişte citate, am dat peste acest mult căutat pasaj.

    Din ‘Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Şt. Lupaşcu şi Grigore Cugler’, Monica Lovinescu

    ” [Monica Lovinescu]
    – Aş vrea să-mi amintesc o anecdotă care circula ntre cele două războaie la Bucureşti. Se spunea că cineva te întâlneşte foarte perocupat pe stradă şi te-ntreabă ce ţi s-a întâmplat şi îi spui tot atât de preocupat că ai două personaje care trebuie să se întâlnească în Piaţa Palatului la ora 5, în roman. Şi cel care te-a întâlnit îţi spune: ‘Bine, dar, să se întâlnească!’ Şi atunci îi răspunzi: ‘Da’ nu vor!’

    [Mircea Eliade]
    – Nu-mi mai aduc aminte dacă este exact…”

    Nu m-am putut abţine. 🙂

  8. A.Dama zice:

    Eu am si uitat anecdota intre timp. Camix, ma lasi fara replica! 😛 Bravo tie! Cu sensul acela felicitaresc!

    De text n-am uitat, fiindca e ceva in el care ma despaseste, chiar daca l-am scris eu. 😀

  9. Pingback: Chagallnicii « lumea adam(a)ică

  10. Pingback: De scripca mută « lumea adam(a)ică

  11. Pingback: răsCitire | lumea adam(a)ică

  12. Agnusstick zice:

    Cu Ianus e mai greu! Dar cu tablourile… În primul, mă intrigă două lucruri, ba chiar trei. Violonistul trăieşte într-un zgârie-nori, sau într-o casă din mlaştină? Alte explicaţii pentru a vedea aşa vălătucii de abur nu văd, deocamdată. (Ba da, ar putea să trăiască într-un fel de avion artistial, un Violairbusforceone.) Apoi, după cum se îngustează raza de lumină cenuşie, sursa ei se află în spatele violonistului, deci s-ar putea ca însuşi pictorul să emită o lumină cenuşie foarte puternică, în stare să cenuşească şi norii albi-roz. Ceva ca pe Tabor, dar în registrul cenuşiu. În fine, dar nu la urmă, există ceva dincolo de pereţii incintei care luminează cerul într-o lumină roşiatic-portocalie, atât de puternică încât trece prin acei pereţi selectiv-translucizi doar pentru ea. Ipoteza că artistul şi-ar fi asortat gresia cu dominanta cerului nu mi se pare suficient de atrăgătoare.

    • A.Dama zice:

      Agnusstick,
      Se pare că vor rămâne semnele de întrebare legate de sursele luminii, chiar și după lectura ta ironică. Crepusculul nu vine doar când omul e sătul de zile. Se-arată și peste tânăr, și peste bătrân. Ba chiar și peste nenăscut.
      Din crepuscul, putem prinde o vrajă, două… Restul rămâne indescifrabil, sub văl, sub nori.
      Taborul SIGUR e dincolo de nori.
      În fond, se poate ca, indiferent de unde se răsfrânge cenușiul, cântecul viorii să fie mereu așteptarea.
      Când Se-arată, e ascuns celorlalți. Îl vede cel ce s-a botezat în nor.

      • Agnusstick zice:

        Mi s-au lungit urechile… Aşa e arta asta modernă, te predispune la ironie uneori. Dar scripcarul ăsta de Orania mi-a fost de la început simpatic, pentru că aduce cu Micul Prinţ tuns şi cu fular portocaliu.

        • A.Dama zice:

          Deci nu-ți place apusul, Agnusstick? Tânjești după răsărit…
          Le Petit Prince n’est qu’un bonhomme, les cheveux blancs, le visage caché sous les rides(rideaux), ou bien sous la croix (de la fenêtre)… Le violon est l’aile de son coeur.
          Orania???

  13. Agnusstick zice:

    Iar în al doilea, mi se pare evident că păsările îl susţin pe violonist deasupra târgului, geloase probabil pe locuitorii prea puţin melomani sau prea obosiţi ai acestuia. Iar violonistul bizantin are o singură mână, cu care cântă simultan la vioară şi la acordeon. Probabil un requiem (nu ştiu ce se cântă la parastase), altfel nu ştiu ce caută acolo o jerbă sau coroană. Pentru o privighetoare.

    • A.Dama zice:

      Acordeonul văzut de tine, Agnu, e o piesă din recuzita designerului vestimentar, ale cărui merite au rămas insuficient recunoscute peste secole. Dacă moare adam și învie Adam, e bun orice requiem. Cred că violonistul albastru sărbătorea Crăciunul, de-aia e cununița aceea verde-roșiatică sub lună. Crăciunul se sărbătorește (sub)lunar. De privighetori moarte, ce să zic? Că le-a numărat pe toate…

      • Agnusstick zice:

        Aha, acu’ sunt Agnu… din albastră, situaţia devine portocalie. Merge chestia cu Crăciunul, cu condiţia să fie sărbătorit pe Coasta de Azur (nu iese fum de nicăieri, nu se văd nici coşuri, iar Chagall a stat pe-acolo, deci ţine).

  14. Pingback: Cinci | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s