Geneză îngânată


Înainte de toate, ne vedem siliţi să schiţăm „filosofia îngânării” în patru puncte + o îngânare.

Când ne gândim la acest verb, „a îngâna”, prima reacţie pe care o avem e una negativă, de enervare, că cineva nu are nimic mai bun de făcut decât să repete după noi fiecare cuvinţel. În teatru, mai merge. În teatrul absurd, e chiar obligatoriu: – „Am o fetiţă. Are un ochi alb şi unul roşu. E tare frumuşică…” – „Ce coincidenţă bizară!… Şi eu am o fetiţă. Are un ochi alb, unul roşu. E tare frumuşică…”

În al doilea rând, ne gândim la cineva care fredonează un cântec. Îl îngână. Enervant sau mai puţin enervant. Ne gândim la copiii care îngână. Ne gândim la poezie. Vântul îngână. Râul îngână… Pitpalacul îngână fluierul.

În al treilea rând, la forma reflexivă „a se îngâna”, există, pe lângă ideea de amestec, de combinare, ideea de amăgire sau „a te lua cu ceva”, „a uita de cele ce se petrec în jur”. Ion Ghica îi scrie lui Vasile Alecsandri o scrisoare, în care este un minunat paragraf despre a sa îngânare: Totodată însă, mă îngân cu ademenitoarea speranţă că vei da un frate gemene volumului tău, dacă nu mai mulţi. Tu ai încă un tezaur de suvenire care foiesc în capul tău cu dor de a ieşi afară, precum se bat păsărelele de gratiile coliviei. Fă-ţi milă cu ele şi le deschide colivia, pentru ca să se bucure de încântarea libertăţii şi ele, spre mulţumire, să ne încânte cu glasul lor armonios. Din parte-mi îţi promit să urmez exemplul tău precât îmi vor permite puterile şi împrejurările vieţii.

În al patrulea rând, în filosofia îngânării pe care tocmai am scris-o („cu unghia pe tencuială”) se zice că Dumnezeu a zis. Şi a luat fiinţă. Iar omul a îngânat. Şi mai întâi s-a făcut umbră. Şi-apoi n-a mai fost.

Iar afară din orice rând, există o minunată expresie la îndemâna tuturor grăitorilor români: „Când se îngâna ziua cu noaptea”. Minunabilă limba noastră! Ziua îngână noaptea şi noaptea îngână ziua. Există o singură referinţă în Biblie, în traducerea Cornilescu, unde e folosită această expresie: Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei umblând pe mare…

Când se îngâna ziua cu noaptea şi între cele două seri. Excelente staţii temporale!

Geneză îngânată

şi Dumnezeu a zis lumină să fie
şi omul a îngânat

şi s-a făcut umbră

şi Dumnezeu a zis să fie stele
şi omul a îngânat stele căzătoare

şi Dumnezeu a zis să fie verdeaţă
şi omul a îngânat altoiuri
până s-a-nghimpat
de atâta-ngânat

şi Dumnezeu a zis să fie animale
şi omul le-a îngânat tuturor câte-un nume
nelăsând niciunul pe dinafară

apoi a început să le uite

şi Dumnezeu a zis să vină odihna
peste om

după atâta-ngânare


şi i-a numit femeia

şi omul s-a uimit
şi n-a mai putut să îngâne

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De îngânat. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Geneză îngânată

  1. Dancos zice:

    Ce trecuşi aşa pe lângă mine,
    îngerule?
    Nu m-ai văzut?
    Nu m-ai auzit?

    Mă dor urechile
    de-nchipuirea unor rugăciuni zgomotoase.
    Mă dor gândurile
    tăiate cu un oţel rece,
    împrumutat din pământ
    pentru clipa trecerii mele
    pe aici.

    Îngerule,
    toţi vorbesc despre tine
    şi tu te ruşinezi,
    de parcă asta voiai
    să mai auzi!

    Mă dor ochii
    când mă privesc într-un ciob de oglindă,
    mi se lipesc genele
    de un contur straveziu,
    umbra mea
    între Poli şi Ecuator,
    nici rece nici cald,
    doar obosit.

    Ce trecuşi aşa în tăcere,
    îngerule?
    ţi-am măsurat urma tălpii
    cu o lentilă prafuită:
    un geam de felinar
    sau un geam de pahar…

    Mă dor buzele
    de atâta vorbire,
    am sărutat atât de puţin
    şi-am înlemnit,
    ca un par găzduind o sperietoare de ciori.

    Ce te întristaşi aşa,
    îngerule?
    m-am rătăcit pe o alee
    plină cu trandafiri,
    şi ieri a mai murit pe la mine
    o altă poveste

  2. Bibliotecaru zice:

    Când mă gândesc la acest verb, “a îngâna”, prima reacţie pe care o am este de a mă gândi la un cântec de leagân, adică cel de al doilea sens al dicţionarului. Probabil că am eu mai mult nevoie de linişte.

  3. A.Dama zice:

    Dragă Bibliotecarule, îmi place îngânarea (ta) copilărită! Pentru mine, a fost interesant să caut documente care conţin acest verb. Cele mai multe citau expresia „când se îngână ziua cu noaptea”, iar apoi urmau sintagmele poetice…

    Şi, pentru că eşti bibliotecar, 😉 să ştii că am căutat şi etimologic ce deschideri există. În DEX, era dat un latinesc „ingannare”, dar nu l-am găsit în dicţionarul latin – cel al lui Guţu -, nici într-o versiune pe net a dicţionarului latin-francez. În schimb, am găsit „ingemino”, care are şi sensul de a repeta, a dubla. De ce mi-am bătut capul să caut? Că îmi plăcea fonetismul de la „înger” şi „îngân”. 🙂

    Acum pot adăuga şi leagănul, nu? Îngerul îngână cântece de leagăn. 🙂

  4. Bibliotecaru zice:

    🙂
    Decât că mie „îngân” îmi sună mai repede a păgân.
    🙂
    De altfel, din câte îmi aduc eu aminte, ecoul în popor este atribuit forţelor răului.
    Litera „â” închide sonoritatea cuvintelor.
    Despre „ingannare”, adevărat, nu este cuprins în cuvintele latine din dicţionar. Poate motivul este că nu face parte din latina obişnuită, este ceva mai nou. Există însă în italiană, adică idiomul cel mai aproape de latina.
    AICI

    „ingemino” în schimb îl asociez sonor cu un „in germino”, pe care l-aş traduce (tot sonor) cu „în curs de a se naşte”, dar şi cu „in gemini”, pe care l-aş traduce (sonor) cu în gemeni, în lumea duală, în lumea complementară. Nu vreau să mă gândesc la „germinoma”.

    Relativ la îngân, cel mai apropiat înţeles ar fi „în gând”, adică repeţi în gând, murmuri pentru că gândeşti cu voce tare… Cum cuvântul este ceva eminamente abstract, a îngâna cuvinte poate fi înţeles cu a pătrunde înţelesul lor. Gândeşti senzorial, transformi senzorialul în abstract, formulezi abstractul într-o propoziţie a cuvintelor, abstracte cu legături între ele, cel ce receptează decriptează la rându-i informaţia, transformă propoziţia în abstracturi şi legături, fiecare abstract (cuvânt) în senzaţie. Senzaţia înţeleasă este o „îngânare” a senzaţiei originale, o reflectare, bineînţeles non-identică.

    Nu sunt cu adevărat bibliotecar, numai mi se spune aşa. Şi dacă lumea tot mă numeşte aşa, mi-am luat şi eu nick-ul după gura lumii.

  5. A.Dama zice:

    Trebuie să caut o interjecţie de uimire, ca să nu apelez la „wow”. 😀

    „Bibliotecaru” trebuie că e numele tău de alint, aşa că m-am înrolat în mulţimea celor care astfel te cuvântă. (Să zic că m-am băgat în gura lumii?…)

    Deci, m-am gândit la italiană, sigur, dar nu am şi executat căutarea… Mulţumesc că ai făcut-o în locul meu! Cel mai mult mi-a plăcut jocul: îngân / în gând!

    Dar, apropo de primul tău comentariu, liniştea vine dintr-un cânt de leagăn sonor. Sau doar „îngandat”? 😛

  6. Mau zice:

    Aproape am uitat ca exista cuvantul inganare in romaneste… dar cand eram copil, le spuneam deseori: „Nu ma mai ingana…” fratilor mei sau surorilor mele. Era un joc de enervare comica intre noi. Inganatul.
    Mi-a placut mult poezia…:-) sfarsitul mai ales.

  7. A.Dama zice:

    Draga Mau, ma bucur ca ti-a placut poezia! A fost scrisa asa, rapid, si cred ca as fi putut lucra la ea mai mult, dar, uneori abia astept sa dau mai departe cate-un text si nu-l rotunjesc suficient. Ma bucur ca a ajuns la inima ta!

  8. A.Dama zice:

    @Dancos

    Găsesc provocator mesajul acestui poem. Îngerul care trece pe lângă este „secţionat”, „sancţionat” după legile percepţiei senzoriale umane: i se cere să „vadă”, să „audă”, îngerul „se ruşinează”, i se măsoară umbra „tălpii”, îngerul „se întristează”.

    Există, de cealaltă parte, sinele care-i lansează îngerului întrebări retorice. Un strigăt de neputinţă şi revoltă răzbate din constatarea nepotrivirii de natură a celor doi. Pământescul e condamnat la nesubstanţialitate: „sperietoare de ciori”, „închipuire”, iar starea de „nici rece, nici cald” trimite la apocaliptica vărsare din gura lui Dumnezeu. Oţelul nu e împrumutat din pământ, el este făcut de mâini omeneşti… Suprafaţa prin care se vede „ca într-o ghicitură”: ciobul de oglindă, geamul de pahar sau felinar, lentila prăfuită… toate acestea sunt semne ale unei creaţii omeneşti imperfecte. Ele nu pot reflecta decât „în parte” ceea ce este desăvârşit. Nenaturalul – ca nefirescul rugăciunii zgomotoase ori a prea îndelungii vorbiri – sunt stigmatele îndepărtării de „adevărata natură”, de ceea ce sinele ar trebui să fie, să deţină, să conţină… „Am sărutat prea puţin” desăvârşirea. Poate „prea puţin” trimite şi la sărutul trădării lui Iuda.

    Finalul, altfel trist, este salvat de statutul său paradoxal. „A murit o poveste” e promisiunea învierii altei poveşti. A murit o ALTĂ poveste e promisiunea naşterii „adevăratei poveşti”.

    Căutând să aud îngerul trecând,

    A.Dama

  9. Pingback: Încă o îngânare… ca de sărbătoare | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s