Acordeonul roşu…


Manu avea 14 ani şi învăţase să cânte la acordeon. Avea unul mic, albastru, care suna înfundat, marca „Turist”, dar era cea mai frumoasă „jucărie” pe care o avusese vreodată. Într-o zi, cântând cu mare zel, rupse burduful în două. Rămăsese cu mâinile răstignite şi jumătate de acordeon în fiecare mână. Ca să nu-l prindă fraţii şi tatăl cu musca pe căciulă, se tot gândi cum să-şi repare boacăna. Aşa că prepară o pastă cu lipici, făină, apă şi ce-i mai trecu prin cap şi se apucă de „cârpit” burduful. Apoi aşeză cu grijă acordeonul în cutie şi nu se mai atinse de el, sperând să vină altcineva, să îl ia şi să cadă vina asupra acestuia. O zi… Două… Trei… Nimic! Manu, care era nedezlipit de acordeon, de cum ajungea acasă de la şcoală, îşi găsea tot felul de pretexte să nu se atingă de el, deşi mereu îi fugeau ochii înspre cutia cu jucăria lui preferată.

Într-un târziu, tatăl luă acordeonul şi cântă câteva acorduri. Ochii lui Manu se măriră să-i iasă din orbite, strălucind de teama cuibărită în ei. Nu se întâmplă nimic. Nu-i venea să creadă. Apoi, fratele lui mai mare luă şi el acordeonul. Întinse burduful, cântă şi el o melodie scurtă. Tot nimic. Manu rămase mut, cu ochii aţintiţi asupra lipiturii făcute în cutele burdufului cu propria mână, aşteptând de la o clipă la alta să cedeze. Dar nu se întâmplă aşa. Până la urmă, luă şi el instrumentul şi cântă. Suna şi mai înfundat, e drept, dar burduful nu cedă.

Într-o bună zi, tatăl îl luă de mână şi-i spuse că-l duce în oraş să-i cumpere acordeon. Manu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Inima bătea să-i explodeze. Ajunseră la magazinul universal. Încercă un acordeon „Modern”, maroniu, cu reflexe gălbui. Era mult mai mare decât „Turistul” albastru din sat. Costa două mii de lei.

– Îţi place? îl întrebă tatăl.

– Îmi place foarte mult. Dar costă…

Deşi nu suna extraordinar, era mult mai mare decât cel pe care îl avea acasă. Se şi vedea în biserică, atrăgând toate privirile cu acordeonul lui mare, nou-nouţ. Ar fi fost cel mai fericit să îl poată numi „acordeonul meu”.

Pe raftul raionului, se mai afla unul roşu, lucios, de-ţi fura ochii. Era un „Weltmeister” şi costa peste cinci mii de lei – salarul pe 3 luni al tatălui. Nici nu se putea gândi la o asemenea variantă…

Aşa că se hotărâră să cumpere acordeonul „Modern”. Culmea, acesta nu mai încăpea în cutie. Cutia fusese făcută din lemn verde, care se strânsese la uscare, iar acordeonul, expus vreme îndelungată pe raft, nu mai încăpu în cutia lui. Aşa că Manu şi tatăl lui plecară de la magazin fără acordeon.

Dezamăgire mare! Cu inima frântă în două – o parte rămasă în magazinul universal şi alta întorcându-se „fără inimă” în sat.

Tatăl porni mai târziu, în aceeaşi zi, spre oraş, să rezolve ceva la servici. Manu adormi cu inima grea. Dar în vis se făcea că aude o muzică extraordinară, cântată chiar pe acordeonul „Weltmeister”, de un roşu lucitor, pe care îl lăsase pe raft în magazinul universal. Visul îi făcea bine, iar muzica nu înceta. Apoi, sunetul acordeonului veni tot mai aproape, tot mai real. Deschise ochii speriat.

În mijlocul camerei, tatăl lui stătea în picioare, cu acordeonul „Weltmeister” de un roşu aprins în mână, cântând acorduri ce i se păreau divine copilului. Adevărată axis mundi, coloana centrală a universului lui copilăresc. Manu se frecă la ochi, ca şi cum ar fi văzut o nălucă. Tatăl se împrumutase cu trei mii de lei şi se întorsese în oraş să-i îndeplinească baiatului visul.

Urmă o noapte albă, în care cântecul stelelor şi cântul acordeonului roşu deveniră una…

.

foto

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De viaţă și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Acordeonul roşu…

  1. catalin zice:

    De unde copilaria asta de vis? Din chiar dragostea parintilor nostri. Iata ce dragoste isi arata Tatal fata de pruncii Lui! Din pricina acestei iubiri incontestabile, nu renuntam la copilarie si credem, nebuneste, ca lumea, zidita din iubire, nu se va clatina. Legea talionului, spunea Blandiana, se aplica si aici: iubirea cere iubire! Multumim ca am fost copii iubiti si doriti! Le multumim alor nostri!

    Catalin L

  2. A.Dama zice:

    Interesant că ai dus până la capăt povestea, Cătă!

    Ştii, cred că eu sunt vinovată că îmi plac poveştile astea aşa, cu elanul lor înnobilator. Copilul a scăpat acordeonul în biserică, pe podea, din câte mi-a mai povestit şi s-a alipuit cu o palmă părintească peste ceafă în plină biserică, dar… despre asta n-am mai găsit cu cale a zice! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s