Tristeţe de blogger


„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

……………………………………………………………………..

Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!”

[M. Eminescu – Odă (în metru antic)].

„Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.”

(Iulia Hasdeu – Înşir-te mărgăritărele)

O întâmplare tristă m-a pus pe gânduri. Am fost pe-aproape când s-a-ntrerupt activitatea unui blog. În fond, am fost un fel de bocanc rătăcit nu ştiu cum pe pedala de frână. Paradoxul e că mi s-a mulţumit că m-am aflat acolo, zgândărind lucrurile… sau scrierile… care – se zicea – n-aveau de-a face cu Împărăţia. Eu am zis că au, că despre iubire nu poţi scrie fără Iubire, şi Iubirea-i Dumnezeu. Trebuie, de bună seamă, să ni se-ntâmple serpentine pe traseu, ca să nu adormim la volan. Să nu fie totul lin…

După ce m-am întors de la concertul în care Gheorghe Mogoşan interpretase excelentissim partea baritonului din Carmina Burana de Orff,

ridicându-se de pe scaun sau rămânând aşezat, după cum genialitatea-i improviza (definitiv) une mise en scène (et en oeuvre) pas cu pas, la minut şi la vedere, am avut sentimentul că dacă nu scriu despre ce s-a întâmplat cândva în copilărie, nu mi-am interpretat bine partea ce-mi revenea (de alto… sau de mereu alta) din simfonia existenţei pe scena terestră… Acest sentiment al limitei ne obligă să „strigăm” – audibil, nu doar vizibil – să ne gândim că, dacă vom dispărea, cei rămaşi sau nenăscuţii încă ar trebui să găsească în rândurile scrise de noi o felie de Adevăr, suficientă să-şi astâmpere foamea la o cină (festivă sau nu).

Aşa că a trebuit să mă întreb ce fel de revelatori suntem pe maidanele fotografice ale acestei lumi? Suntem de calitate? Câţi metri pătraţi de hârtie se revelează datorită prezenţei noastre? Vine în urmă Fixatorul ceresc să stabilizeze imaginea, să iasă poza impecabil, să dureze o veşnicie?

Până voi primi răspunsurile, aştept…

Aştept epiderma arhaicului ţesut adamic să se destrame când se va fi umplut sufletul de-atâta veşnicie că nimic nu-l va mai încăpea aici.
Atât.
Aştept dimineaţa care va curge în pahare până vor da peste ele. Dimineaţa aceea roşie ca vinul şi buzele care-l sorb. Dimineaţa aceea când Tu vei fi eu, când eu voi fi Tu.
Atât.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s