Din miracolele copilăriei mele (1) – Vindecarea


Explicaţie: text sacadat după concertul vocal-simfonic al filarmonicii, cu Ceaikovski în program – „Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră” şi cu Carl Orff – „Carmina burana”. Legătura dintre concert şi textul sacadat nu este nici inspiraţională, nici de cauză-efect. Legătura e o măsură… de viaţă.

1. Ceasul cu cuc

De două săptămâni, ceasul cu cuc măsura la fel de conştiincios şi egal timpul scurs, care, doar pentru noi, tata şi copiii, avea o altă curgere. Mama era în spital, iar medicii încercaseră în aceste două săptămâni nu mai puţin de 9 tratamente pentru a-i opri supurarea rănii de la picior. Piciorul era, pe porţiuni, vânăt, negru, roşu, iar dacă te uitai atent, puteai zări osul. Fiind însărcinată, medicii se aflau în dificultate, pentru că nu orice tratament se preta situaţiei. Practic, i-au spus tatălui meu că, în timpul sarcinii, rana nu se închide. „Facem tot ce putem să reducem durerea.”

În acea seară, tata s-a întors de la spital foarte abătut. Fiecare ne-am pitit în colţişorul nostru, nu mai aveam curajul să punem întrebări, tensiunea din casă sporea cu fiecare tic-tac al conştiinciosului şi dragului nostru ceas cu cuc, tronând stingher pe peretele din antreu.

2. Când ceasul îngheaţă timpul şi râsul

Cu toate că jocurile copilăreşti ne răpeau mereu gândurilor triste, cu toate că ni se întâmpla uneori să izbucnim în râs şi în momentele cele mai sobre – îmi amintesc cum, la o rugăciune, s-a auzit un sunet ciudat şi, în loc de Amin, am izbucnit cu toţii în râs, de nu mai ştiau mama şi tata cum să ne potolească – cu toate acestea, în acea seară, după ce tata venise de la spital, niciunul dintre fraţii şi surorile mele nu mai avea dispoziţie ludică. Niciun comentariu nu mai trecea de la unul la altul, niciun „telefon fără fir”, nici priviri cu coada ochiului, nici bileţele sau mici jucării de plastic, cu semnificaţiile aferente, strecurate în palma celuilalt.

Tata puse la punct lucrurile care trebuiau aranjate înainte de a merge la culcare, apoi se retrase în camera părinţilor. N-am încercat niciunul să adormim, n-am încercat să ne jucăm, să ne şoptim una-alta la ureche… era ca şi cum timpul se suspendase, îngheţase, deasupra gândurilor noastre îndreptate spre mama, fiinţa dragă aflată pe un pat de spital şi deasupra nădejdii fiecăruia că, poate, poate, se va întâmpla o minune şi mami se va face bine. Nu ştiu cât a trecut aşa. Timpul nu ne era familiar.

3. Ceasul cu cuc îngenuncheat

Atunci a venit tata şi ne-a adunat pe toţi din camerele în care ne împrăştiaserăm. Stăteam în faţa lui nemişcaţi, dar cu multe întrebări în priviri, pe buze… Am făcut un cerc în jurul măsuţei din camera mare. Tata ne-a spus cu vocea-i fermă, dar tremurătoare:

– Haideţi să ne rugăm pentru mami! Dacă nu se-ntâmplă o minune, rămânem fără ea.

Am îngenuncheat cu toţii, în cerc. Cucul a cântat de 10 ori. Am ascultat ecoul lui până la ultima milisecundă. Nu ştiu ce s-a rugat cel din dreapta, nici cea din stânga. N-am mai distins cuvintele articulate de tata în rugă. Ştiu că în acel moment n-a mai contat înşiruirea cuvintelor, n-a mai contat că strigam, plângeam şi era noapte, erau vecini care, poate, ne auzeau. În acel moment, eram faţă în faţă cu Dumnezeu, şi El culegea de pe buzele inimii rugăciunea arzătoare pentru însănătoşirea mamei… Acolo şi atunci, fiecare dintre fraţii şi surorile mele, şi tata împreună cu noi, ne luptam cu Dumnezeu, înscrişi într-un cerc de foc, iar ceasul mare cu cuc rămăsese undeva departe, deoparte, pe peretele din antreu, cu toate secundele îngenuncheate, în timp ce noi Îi ceream lui Dumnezeu viaţa mamei…

4. Interludiu

Ne-am retras, într-un târziu, fiecare la locul său de odihnă. Orice discuţii ar fi fost de prisos. Am adormit cu gustul sărat al lacrimilor pe buze. Ceasul cu cuc măsurase douăsprezece… măsuri.

5. Ochii ceasului cu cuc

În următoarea zi, am aşteptat cu nerăbdare venirea tatălui de la spital. Avea un stil de-a ne ţine încordaţi!… A intrat în casă, şi-a făcut iar de lucru în camera părinţilor, apoi a venit în camera mare, unde ne strânseserăm din reflex, şi ne-a spus aşa:

– Doctorul mi-a spus când m-a văzut: „Domnule, s-a întâmplat o minune! Nu avem nicio explicaţie, dar rana de la picior s-a închis, deşi nu se închide pe durata sarcinii. Este extraordinar! O vom ţine pe soţia dvs. până mâine sub supraveghere, iar dacă nu mai intervin alte schimbări, mâine poate pleca acasă.”

A doua zi, mama a venit acasă de la spital. Am ştiut că ruga noastră de copii ajunsese la destinaţie şi se întorsese cu răspunsul „over night”. Am ştiut că din lupta noastră cu Dumnezeu am ieşit învingători. Tic-tacul ceasului cu cuc revenise la ritmul său conştiincios, egal. Doar noi ştiam că fusese şi el martorul miracolului…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De miraculis, De probă. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Din miracolele copilăriei mele (1) – Vindecarea

  1. Camix zice:

    A vedea lucrurile care nu sunt ÎNCĂ…
    Sunt evenimente, persoane care mă determină să cred cu încăpăţânare în minuni asemănătoare. O încăpăţânare şi o consecvenţă pe care nu le-am mai întâlnit ÎNCĂ. Mă miră chiar şi pe mine. Şi chiar de ar dura 3 ani, 5 ani…, ştiu că ceea ce Îi cer e bun. Ştiu că va fi un răspuns într-o zi. Indiferent care va fi acea zi. Şi merită să o aştept în fiecare zi…

  2. adamaica zice:

    Camix, apreciez că mi-ai scris vizavi de acest subiect. În faţa acestor mărturisiri, sunt foarte dezarmată. Îi spuneam cândva Pătrăţosului că nu ştiu cum poate pune pe blog chestii atât de personale, că e ca şi cum i-ar lua foc blogul. Cam aşa ceva am făcut eu şi nu mă simt deloc confortabil aici. Stau pe gânduri dacă să mai pun astfel de texte…

    Prea sinceră,

    A.Dama

  3. Maua zice:

    Imi amintesc rugaciunile din toiul noptii pentru vindecarea mamei, asteptarea in tacere a minunilor…
    Si s-au intamplat multe.
    Imi amintesc si ceasul cu cuc de pe perete… in linistea noptii se auzea tic-tacul si cand te puneai in pat la somn…
    Amintiri ce ne aduc sarat pe buze gustul lacrimilor.

  4. adamaica zice:

    Oh, pentru prima dată pe-aici, my dear Maua! Mă bucur taaaare să te „aud”! Am un sentiment ciudat ştiind că citiţi întâmplările voastre prin ochii mei!… Hm, nu-i uşor. 🙂

  5. cl zice:

    Interesant… citindu-te parca eram la un pas de realitate… sunt constienta ca eram poate prea mica in momentul descris… desi totul mi se pare ca s-a mai repetat.
    Am retrait suvoi de sentimente: dor, tristete, bucurie… si un sentiment ciudat stiind ca descrii parte din mine, parte din ceea ce am trait eu. Ma uimesti cu detalii de genu: „tata avea o placere in a ne ‘tine incordati’… 🙂 Si cine ar putea uita „ceasul din antreu”?

    Nici eu nu stiu ce-am retrait mai intai… imaginile mamei zacand cu piciorul infectat… rugaciunile disperate… momentele de asteptare apăsătoare – ne simteam vinovati si sa ne jucam – sau fericirea care ne radia pe chipuri stiind ca a trecut momentul suferintei si, pentru un timp oarecare, va fi bine din nou…

    Sentiment nezbarcit de ridurile timpului…

  6. adamaica zice:

    Dragă cl, nu ştiu exact când s-a întâmplat… cine era atunci în burtică? Fiind printre ultimii, s-ar putea ca tu să nu fi fost „de faţă”. Totuşi, am trăit cu toţii astfel de minuni… mai devreme sau mai târziu. Ce copilărie, isn’t it!?

    Mulţumesc că ai venit pe-aici şi te-ai rostit! Mulţumesc!

  7. Ted zice:

    A.Dama,
    nu pot spune altceva la cele povestite de tine decât SLAVĂ DOMNULUI! ÎN BUNĂTATEA SA, EL NE ASCULTĂ PRIN MINUNI! EL ASCULTĂ RUGĂCIUNEA, DE ACEEA, TOŢI OAMENII VOR VENI LA EL! (Ps 65:2)

  8. adamaica zice:

    Mulţumesc, Ted! Aveam de gând să scriu o serie de miracole trăite în copilărie, dar, cred că e prea mult… În fond, acestea sunt certitudinile noastre. Aceste minuni le-am trăit, putem pune degetul pe ele, cum a pus Toma cândva pe urma cuielor din palmele Lui…

  9. Lidiutz zice:

    Ar trebui sa le scrii… ca sa avem si noi ceva de invatat!

  10. Adi zice:

    Ma bucur ca pentru tine copilaria a insemnat inceputul vietii spirituale. Pare un scenariu de film crestin bun, in sensul ca te poti identifica in lumea persoanjelor sau iti doresti sa te identifici in acea lume in care miracolele iti sporesc credinta in Dumnezeu si te impulsioneaza sa te apropii tot mai mult de El.

  11. A.Dama zice:

    Lied,
    mă întreb şi eu ce e de învăţat… Dacă tu spui, precis a fost ceva. 🙂

    Adi,
    fii binevenit! Ai surprins exact lucrurile! Am avut parte de o copilărie în care miracolele s-au întâmplat pur şi simplu. Când se recunosc şi alţii în astfel de experienţe, ca într-un „film creştin bun”, nu pot decât să mă bucur, să zic „Doamne-Ţi mulţumesc!”…

  12. L zice:

    De fapt, mi se pare putin ciudata povestea cu razboiul cîstigat „de noi”, în confruntarea cu Dumnezeu. Dar despre ce razboi – sau cum îi zice autorul – e vorba? Noi nu cîstigam nimic, caci cîstigam, daca vrem, tot timpul; si-n mod logic, el nu pierde nimic non plus, ca nu are ce pierde, mi se pare.
    Dumnezeu e ceasul din antreu, bataile sînt ale lui, sînt El. Eu asa îl aud, de aici…

  13. A.Dama zice:

    Draga L, ma gandesc ca „razboiul” asta seamana putin cu lupta lui Iacov cu ingerul. Ce-a castigat Iacov dupa o noapte intreaga de lupta? Schiopatatul din coapsa si un alt nume. Plus o binecuvantare… ca nu l-a lasat pe inger sa plece pana nu a rostit peste el binecuvantarea.

    De alta parte, da… El sta in spatele batailor ceasornicului. Ai dreptate! Cand nu mai auzim ceasul batand, ni se (z)bate vesnicia in piept.

  14. L. zice:

    Ce sa zic? Imi place imaginea cu îngerul, una dintre cele mai fantastice din Biblie, dar, împotriva simbolului FORT, nu stiu cum, dar tot imposibil mi se pare. Adica n-avem nevoie de confruntarea asta în sine, ci, asa cum am înteles din exemplul din articol, doar de rugaciune si de UMILINTA. Deci rugaciunea TARE, adînca, e singura arma în tot ce facem, nu e nevoie de confruntare, nu?
    E o chestie traita, interioara, verificata de majoritatea celor care cred si cred ca pot fi salvati, oricare ar fi încercarea, oricît de dure ar fi consecintele.

  15. A.Dama zice:

    E nevoie de rugaciune si umilinta, drag L. E buna reteta! In rest, noi vorbim de o lupta, fiindca sunt niste trimiteri scripturale: „Lupta-te lupta cea buna” i se spune lui Timotei (1 Tim. 6,12). Aceasta lupta e impotriva pacatului, dar si necredinta e un pacat. Daca nu credem ca se intampla minuni…

  16. Pingback: Tristeţe de blogger « lumea adam(a)ică

  17. Pingback: Din miracolele copilăriei mele (7) - Ochiul nevăzut « lumea adam(a)ică

  18. Pingback: Un (alt) fel de ninsoare… | lumea adam(a)ică

  19. Pingback: Vin de care | lumea adam(a)ică

  20. Pingback: Roaba cu amintiri | lumea adam(a)ică

  21. Pingback: Din miracolele copilăriei mele (3) – Fiul pierdut şi cina de taină | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s